Nastasia - o cercetare

0
0

George Mihail Zamfirescu a scris Domnişoara Nastasia în anul 1926. Avea la vremea aceea doar 28 ani, aşa că se poate cu îndreptăţire spune că tânărul scriitor sfida, într-o oarecare măsură, prejudecăţile în conformitate cu care în literatura dramatică se debutează la o vârstă ceva mai împlinită

Dramaturgul şi-a citit piesa la una dintre şedinţele cenaclului Sburătorul şi a primit binecuvântarea conducătorului acestuia, criticul E. Lovinescu. Care a apreciat îndeosebi ceea ce el a numit „pictura de mediu”. Adică felul în care Gemi Zamfirescu surprindea în scrierea sa lumea din spatele barierei. Lumea care le părea tuturor personajelor din piesă atât de îndepărtată de cea din Popa Nan încât nici nu cutezau să viseze la ea. În care doar unii sperau să ajungă odată şi odată, aşa cum era cazul Nastasiei şi a celui ce ar fi trebuit să îi devină soţ, Luca. O lume pe care ceilalţi doar o imitau în cel mai trist-grotesc mod cu putinţă.

Lovinescu mergea chiar mai departe socotind că dramaturgul ar fi reabilitat mahalaua, prin raportare la felul în care I.L. Caragiale a surprins cu câteva decenii înainte acelaşi spaţiu. Nu ştiu, de fapt, nu cred că lucrurile ar sta strict aşa cum scria Lovinescu. E adevărat, în mahalaua caragialeană nimeni nu era bun, nimeni nu era altfel, nimeni nu visa la un loc mai frumos, mai curat, mai bun. Nici un personaj nu avea aspiraţii cehoviene. Nimeni nu dorea să plece, nimeni nu voia să evadeze.  În scrierea lui Gemi Zamfirescu, domnişoara Nastasia are astfel de aspiraţii. Ea vrea evadarea. Pentru Nastasia ceea ce se întâmplă acolo, departe, în Popa Nan e echivalentul Moscovei din piesele lui Cehov. Mahalaua din piesa lui G. M. Zamfirescu e tezaurul ignorat al „seriosului, al pateticului, al poeziei”, aşa după cum scria Lovinescu, dacă aspiraţiilor zilnice şi constante ale Nastasiei, aspiraţii zădărnicite de crima lui Vulpaşin, le asociem, bunăoară, scena în care, la ceas de seară, mai toate celelalte personaje constată că adevăratul lor nume e Durere. După care cântă, beau, fac sex, se prostituează. Că doar nu degeaba locul se cheamă „Cartierul Veseliei”.

Avem de-a face în piesă cu o succesiune de situaţii contradictorii, aşa cum este viaţa însăşi, succesiune extrem de bine surprinsă din punct de vedere dramaturgic. Ea fiind cea care l-a determinat pe Camil Petrescu să afirme că Domnişoara Nastasia „are nerv teatral”. Şi chiar dacă ceilalţi critici literari din interbelic care au scris despre piesă nu au fost unanim de acord nici asupra valorii Domnişoarei Nastasia, nici asupra marilor scrieri din literatura dramatică universală cu care ar putea fi asemănată piesa, nici asupra identităţii personajului principal, asemănându-l cu altele destul de diferite între ele, partitura a plăcut şi place. Place pe mai departe.

Chiar şi azi, la 90 de ani de la premiera absolută. Aşa cum plac foarte multe alte piese din perioada interbelică. Ştim deja foarte bine că regizorul Victor Ioan Frunză şi scenografa Adriana Grand se numără printre oamenii de teatru români care agreează literatura dramatică din acea vreme. Dovada incontestabilă în acest sens e excepţionalul lor spectacolul cu Steaua fără nume de la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” din Capitală. Un loc unde cei doi mari artişti au făcut, împreună cu câţiva foarte buni actori tineri, ceea ce se cheamă cercetare teatrală. În cazul în speţă al capodoperei lui Sebastian, Victor Ioan Frunză a propus drept scop al cercetării identificarea modalităţilor în care spectatorul de azi se raportează la un text interbelic, fără ca partitura să fie drastic modificată. Ci, dimpotrivă, montată, cel puţin aparent, tradiţional, cuantumul de modernitate fiind adus de jocul actoricesc şi de felul în care se manifestă acesta într-un spaţiu relativ atipic. Oricum altul faţă de cel obişnuit al scenelor mari, à l’italienne, cu roşu şi aur.

Invitat şi acceptând să monteze „ceva” la Teatrul Dramatic „I. D. Sîrbu”, Victor Ioan Frunză a optat, nicidecum întâmplător, tot pentru un text din interbelic. Dar pe care l-a montat cu totul altfel decât a făcut-o cu Steaua fără nume. Fără a abandona însă nicidecum ideea cercetării. „Metoda” la care a recurs regizorul mi se pare mult mai apropiată de cea utilizată în punerea în scenă a piesei lui Teodor Mazilu, Mobilă şi durere. Mai apropiată, dar şi mai radicală. Victor Ioan Frunză a întocmit propriul său scenariu dramatic, a rescris practic piesa, a concentrat-o, dar, si mai important, a contemporaneizat-o. Operaţiunea, mai ales prin ultima componentă menţionată, nu e deloc simplă şi nu e nicidecum lipsită de riscuri.

Am mai avut ocazia de a vedea „contemporaneizări” ale scrierilor din interbelic şi nu am amintiri din cale afară de plăcute după astfel de experienţe. De data aceasta, lucrurile stau cu totul altfel. Totul se petrece în lumea de azi şi totul ia forma nu a unei poveşti dintr-o mahala, ci a unei poveşti de cartier. Cartier de la marginea unei mari aşezări urbane care poate fi foarte bine un cartier de la margine de lume. Dar şi de istorie. Scenariul, ca şi şi spectacolul creat de regizorul Victor Ioan Frunză şi de scenografa Adriana Grand mizează pe o ambivalenţă extrem de inteligentă şi cum nu se poate mai ofertantă. Ideatic şi teatral. Da, se poate foarte bine ca respectivul cartier să fie pe mai departe unul din Bucureştiul de azi, rămas pe mai departe, ca şi în interbelic, un oraş al unor contraste uriaşe. Însă nu e deloc exclusă ipoteza ca ea, povestea, să fi fost transferată într-un oraş pe care întâmplările, multe nefericite, din ultimii 20-25 de ani să îl fi metamorfozat într-un uriaş cartier, într-o mare periferie. Într-un uriaş cimitir. Cimitir de oameni şi de maşini.

Aglomeraţia de maşini, vechi, multe stricate, unele dintre ele transformate în spaţii de locuit îţi atrage prima atenţia atunci când intri în sala de spectacole şi zăreşti scena. Cu cortina ridicată. Decorul creat de Adriana Grand te trimite iniţial cu gândul la binecunoscuta piesă Le cimetière des voitures a lui Arrabal care a avut parte de câteva montări şi în spaţiul teatral  românesc. Ion Sorcovă (Ion Stoica) e un biet mecanic auto care mai câştigă un ban încercând să mai repare ceea ce prea se mai poate repara. În maşinile acelea Nastasia (Amelia Toaxen) visează, urzeşte planuri de răzbunare şi tot acolo le duce la bun sfârşit. În aceleaşi maşini se consumă rapide partide de sex care par mai degrabă violuri consimţite. Într-o astfel de maşină, Vulpaşin (Adelin Ilie) îi ia viaţa lui Luca (Alexandru Cazan). Printre maşini petrec, bârfesc, îşi etalează vestimentaţia kitsch, îşi plâng de milă, se ceartă şi se împacă oamenii locului (Irina Bodea Radu, Anca Markos, Mihai Alexandru, Oana Liciu Gogu, Radu Tudosie, Nicoleta Niculescu, Oana Crişan). Şi tot acolo plânge fără a nu înţelege pe mai departe nimic Luca Lacrimă (Mihai Sima).

În cartierul acesta fericirea e interzisă la fel cum sunt interzise iluziile. De aceea şi una, şi celelalte trebuie să dureze puţin. Iată motivul pentru care cred că a decis Victor Ioan Frunză să restrângă la maximum secvenţele de până la uciderea lui Luca. Regula de bază a respectivului spaţiu blestemat e nefericirea. E durerea. E moartea. Toate sunt însă de domeniul firescului. Spectacolul evită cu succes căderea în melodramatic, în lacrimogen, în telenovelă. O face apelând la contrapunct. La grotescul bine temperat. La iodări cu derizoriu. O face prin identificarea acelor mijloace de expresie teatrală care îi asigură montării organicitate. O face mizând pe actori.

Dacă pentru Victor Ioan Frunză şi pentru Adriana Grand, Nastasia – O poveste de cartier e un spectacol de tip cercetare, pentru actorii, cei mai mulţi tineri, din distribuţie, a fost vorba despre un spectacol de tip şcoală. De care e mereu nevoie. Directoarea Teatrului, actriţa Nicoleta Bolca, ştie foarte bine acest lucru. De aceea le oferă colegilor săi, actori, cu regularitate, şansa întâlnirii periodice cu maeştrii în ale teatrului. Au trecut şi au făcut şcoală la Petroşani în anii anteriori Mihai Măniuţiu şi Alexandru Dabija. A venit acum rândul lui Victor Ioan Frunză şi al Adrianei Grand. Toate lecţiile acestea au fost bine primite. Cea de acum, cea din Nastasia a avut parte de o primire deosebită. Avea dreptate Constantin Noica atunci când spunea că lecţiile nu se dau, se primesc.

Teatrul  Dramatic „I.D. Sîrbu” din Petroşani- NASTASIA- O POVESTE DE CARTIER; Rescriere dramatică de Victor Ioan Frunză după Domnişoara Nastasia de George Mihail Zamfirescu; Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză; Decorul şi costumele: Adriana Grand; Cu: Amelia Toaxen, Ion Stoica, Alexandru Cazan, Adelin Ilie, Irina Bodea Radu, Anca Markos, Mihai Alexandru, Oana Liciu Gogu, Mihai Sima, Radu Tudosie, Nicoleta Niculescu, Oana Crişan; Data premierei: 9 aprilie 2016

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite