Moartea

Prin Octombrie 2009, după vreo 6 ore de condus pe ploaie, am ajuns acasă obosiţi şi cam fără chef. Ploua de o săptămână şi strada pe care locuim, o uliţă pietruită timid, mai mult decorativ, şi numită cu dispreţ de un primar cu fobii urbane "Strada Orăşeanului", era plină de noroi şi gropi cu apă.

Terminasem de construit extinderea căsuţei, canalizarea şi beciul de 2-3 săptămâni deşi "terminat" e mai mult un fel de-a spune. Pentru George, băiatul din Sănduliţa, meşterul bun la toate, verbul "a termina" are un înţeles aparte. Legătura dintre el şi Meşterul Manole e însă prea importantă ca s-o expediez într-o propoziţie, o punem deoparte pentru mai târziu.  

Japonez era deja câinele casei de câteva luni, avea o cuşcă nouă şi era ţinut în lanţ, pentru binele propriu. Asta pentru că în spatele caracterului adorabil, al devotamentului total şi al fizicului de pechinez, se ascundea un vânător de păsări neîndurător şi eficace. Prima dată l-a prins George cu un pui de prin vecini în gură. Primul meu impuls a fost să întreb cine are un pui lipsă şi să ne oferim să-l plătim. Vecina ne-a lămurit însă repede că asta-i o prostie pentru că ni l-ar otrăvi rapid. Am îngropat puiul în curte şi ne-am rugat să nu afle nimeni. La ţară câinii care mănâncă găini şi umblă liberi sunt linşaţi scurt, şi, oricât de îngroziţi am fi noi de o astfel de abordare crudă, oamenii au dreptate.

A doua oară, Vecina însăşi a asistat la o scenă apocaliptică în care Japonez răsturnase cu picioarele în sus cocoşul ei - unul ceva mai mare decât el - şi era pe cale să-i aplice muşcătura de graţie când a intervenit ea cu măturoiul. E greu de crezut dar cocoşul cu pricina, fără să fi suferit fizic vreo daună vizibilă, s-a şocat în asemenea hal încât nu mai cânta deloc şi a devenit aproape imobil, refuzând să se deplaseze. Vecina îl lua în mâini în fiecare seară şi-l punea pe stinghia pe care dormea noaptea, de unde-l dădea jos, tot ea, a doua zi dimineaţă. În timpul zilei făcea cu uriaşă precauţie câţiva paşi, holbându-se insistent la fiecare tufă de după care aştepta, probabil, să se năpustescă lătrând coşmarul vieţii lui. Devenise mai puţin decât umbra unui cocoş. A murit câteva săptămâni mai târziu, cel mai probabil pentru că uitase să mănânce.

Atacul a fost suficient de îngrijorător pentru a ne hotărî să-l ţinem doar legat. Altfel era sigur că am fi rămas fără el. L-am prins cu un lanţ de vreo 2 metri care aluneca pe un cablu de oţel bine priponit în pământ, pe care se mişca ca un troleibuz, în faţa casei. Avea o rază de acţiune generoasă şi faptul că era legat nu l-a deranjat mai mult de câteva ore.

Nu ne-am făcut mari griji pentru el cât am fost plecaţi, Vecina i-a dat apă şi mâncare şi, în plus, tocmai îşi făcuse doi prieteni noi.

Prin august, pisica mamei lui Mirel, cel cu care în perioada aia puneam pe picioare un experiment ce avea să devină Madame Blogary, a născut mai mulţi pui. Cum noi n-aveam pisică, am luat doi, unul alb şi unul negru. Ni se părea o idee bună şi pentru că descoperisem odată cu venirea toamnei că nu există viaţă la ţară fără şoareci. Chestiunea numelor s-a decis destul de repede, aveam experienţă în ce-l priveşte pe Japonez. Cum în vremea aia mutarea noastră la ţară mirase mulţi prieteni care ne interpelau cu îngrijorări inteligente de genul "Da' aveţi apă acolo?", am propus că cel alb să se numească "Telefon" iar cel negru "Internet".

Am putut astfel să anunţ triumfător pe blog că la Gurbăneşti s-au băgat internet şi telefon, spre perplexitatea puţinilor mei cititori. Mai mult, am putut testa sensibilitatea la umor absurd a lui George şi Ştefan (ajutorul lui)  când le-am prezentat pisoii şi le-am spus cum îi cheamă: "Ăsta-i Telefon şi ăsta-i Internet!" Au zâmbit politicos şi destul de jenaţi, devenea clar pentru ei că suntem duşi de-acasă. (Chiar eram, la propriu) Încurajat de reacţie, am luat pisoiul alb în mână, ca pe un receptor şi i-am spus lui Ştefan: "Serios, nu crezi? Uite, pot să vorbesc la Telefon".  Am dus pisoiul la ureche şi am lansat un "Alo?" viguros către posteriorul mâţei. Ştefan a râs, oarecum uşurat, deşi nu sunt sigur că era convins că glumesc. Viaţa dură în discotecile din comună şi cele din Fundulea l-o fi învăţat, poate, să nu te pui cu nebunii şi mai bine să le faci plăcere dacă nu-i efortul prea mare.

La început, Telefon şi Internet stăteau departe de Japonez care dădea felurite semne - mai ales lătrând ascuţit şi scurt - că e dornic să se joace cu chestiile alea mici şi agitate care treceau zbârlite şi cu coada sus sau se hârjoneau la câţiva centimetri dincolo de raza lui de acţiune. Pisoii însă, în afară de-al provoca instinctiv, se ţineau deoparte. Cel negru, Internet, era mai curajos şi, din când în când, intra în teritoriul  câinelui dar fugea imediat cum Japonez se apropia de el. Nu e deloc clar cum şi când au evoluat lucrurile, cert e că după vreo 2 săptămâni, Internet s-a mutat să doarmă în cuşcă cu Japonez. L-am găsit acolo într-o dimineaţă, dormind ca şi cum acolo dormea de când lumea.

Ne întorceam aşadar după câteva zile lipsă, într-o zi ploioasă din octombrie 2009. Eram obosiţi şi cam fără chef, noroiul, cerul gri închis, apa şi întunericul care se lăsa ne cam spulberaseră entuziasmul cu care plecasem spre casă. Am parcat maşina în curte şi ne-am apropiat de casă. Japonez se comporta ciudat, parcă nu era aşa de bucuros că ne vede. Parcă plângea. N-am prea dat atenţie, am trecut pe lângă el şi am dat să descui uşa când am auzit strigătul îngrozit al Victoriei în spatele meu. Lângă cuşca lui erau în noroi, morţi, Internet şi Telefon. Prima mea reacţie a fost să-l lovesc pe Japonez, în mintea mea el făcuse asta. Victoria a ţipat, printre propriile ei sughiţuri de plâns, "Opreşte-te, nu vezi că plânge, că e trist!". Ea a intrat în casă să bocească şi eu i-am luat în mână din noroi, încercând să aflu ce se întâmplase cu ei. Aşa uzi şi morţi păreau cu totul nesemnificativi, puteau fi confundaţi cu doi ciorapi uzi. Nu era nici o urmă de agresiune, le-am verificat cu atenţie gâturile stăpânindu-mi repulsia instinctivă. De altfel de săptămâni bune pisoii stăteau cu câinele şi se jucau împreună. Dacă Japonez ar fi atacat pe unul, aproape de cuşcă, celălalt ar fi fugit sau nu s-ar fi apropiat.

După cât de aproape erau de cuşca lui Japonez, mai degrabă veniseră acolo să caute ajutor. Nu pricepeam ce s-a întâmplat. M-am dus în casă s-o consolez pe Victoria. Nu mai ştiu ce prostii i-am spus, ceva de genul "asta-i viaţa", probabil, după care am ieşit din nou afară. Era aproape noapte, stăteam cu Telefon în mână, trist, fără să-mi mai treacă prin cap să-l folosesc de receptor, cu capul complet golit de orice gând, când am înţeles că eu eram de vină. Înainte de-a pleca pusesem otravă de şoareci în debaraua din spatele casei. Fusesem suficient de idiot să nu mă gândesc că un pisic se poate strecura oriunde. Internet şi Telefon se otrăviseră şi când au început să se simtă rău, au venit, probabil, la Japonez care era, de fapt, un fel de mamă substitut. 

Seara aia tristă de octombrie ne-a învăţat însă altceva, mai mult decât să fim mai atenţi când vrem să scăpăm de şoareci. A fost primul semn dintr-un şir lung de semne care ne-a re-învăţat că moartea e o prezenţă permanentă. Când trăieşti la ţară te confrunţi permanent cu moartea animalelor. Fie că e vorba de găina pe care o tai s-o mănânci, de porcul care-ţi burduşeşte iarna congelatorul, de iezii care mor de la prea mult lapte, de vaca care moare la fătare, de câinele otrăvit de alţii sau de pisoii pe care-i otrăveşti singur, din prostie. Apoi, vezi cu alţi ochi ciclul vegetal în anotimpuri şi moartea şi, uneori, învierea plantelor. Spre deosebire de viaţa la oraş unde moartea e un fel de secret dezgustător şi teribil, un subiect tabu, o nenorocire despre care nu-i bine să vorbeşti, la ţară moartea e prezentă peste tot şi tot timpul. 

Paradoxal, moartea e parte din viaţă. Când ajungi să înţelegi asta, înţelegi de fapt cât de nesemnificativ eşti. Dar în loc să cazi în depresie, ca la oraş, te temi mai puţin, iubind mai mult viaţa.