Misterele nepătrunse ale sufragiului universale

Bunul-simţ ar trebui să se pună pavăză între cetăţean şi incompetenţa în blană de parlamentar cu care e agresat zilnic.

Există, din 1992 încoace, un important segment al cetăţenilor acestei ţări care nu iese niciodată la vot. Ei se abţin. Nu ştiu? Nu le pasă? Nimeni nu ştie. Că suntem 18 sau 16 milioane de alegători români, n-are importanţă, între 25 şi 40% din cei cu drepturi constituţionale nu se obosesc să-şi mişte capul şi corpul către secţia de votare. Nevăzuţi, necunoscuţi, ei sunt, totuşi, reprezentaţi în Parlament şi în numele lor vorbesc şi acţionează cu emfază tot felul de politicieni cu scârţ. E evident că, fără voia ta, nimeni nu te poate nici reprezenta, nici interna în spital. Aici e o găselniţă şugubeaţă a Legii electorale care, iată, se pregăteşte cu mare pompă să introducă în Legislativ încă vreo cincizeci de parlamentari peste cei care au prestat deja.

Aproape că-mi vine să cred că, cu cât vom fi mai puţini ca număr de cetăţeni şi electori, cu atât se vor umfla mai tare structurile instituţionale. În lipsa unei reglementări fixe, mi se pare mult mai normal, mai logic ca, după principiul reprezentării, să avem un număr de parlamentari proporţional cu numărul voturilor. Ce ziceţi? N-ar fi nostim? La sfârşit, am trage linie şi, dacă, de exemplu, la 65% prezenţă, am avea şi un Parlament cu 65% mai mic! Închipuiţi-vă ghinion: politicianul X, „primul sub listă"!

Deşi ştiu că o astfel de propunere raţională şi cuminte n-are niciun sorţ de izbândă, o pun aici, măcar să facem împreună haz de necaz. Cum haz fac când trec în revistă aberaţiile, ciudăţeniile cu care şi această campanie încearcă din răsputeri să îmi ia ochii. Văd, în Bucureşti, bannere USL care îmi propun să fim împreună împotriva nedreptăţii. Îmi place! Când aud de nedreptate, îmi vine să pun mâna pe pistolul de ciocolată! Pentru că, bănuiesc eu, naiv, ciocoii înstăpâniţi la putere nu vor s-o dea din mână. Cum? USL e la putere? Atunci nu mai pricep nimic. Nici adversarii lor nu se lasă mai prejos şi-mi propun să repornim inima României. Nu zău? S-a oprit? De când, de ce? N-a ţinut la tăvăleală, la şocuri? E sigur ARD că România e numai într-o prelungită moarte clinică, sau e moartă de-a binelea, cu bumbăreaţa-n uşă? Pentru valurile succesive de politicieni care au îngrijit-o, ţara noastră nu e altceva decât o vacă de muls sau o purcea cu mulţi godaci.

În fine, pentru cei doi bărbaţi de stat care conduc în luptă armatele de strânsură, România e o măciucă. Nu apucă unul să deschidă gura, nu apucă altul să verse o lacrimă, că, trosc!, urmează lovitura aplicată în moalele capului. Evident, toate loviturile sunt în numele meu şi tot eu le primesc peste fălci sau peste şale. Ioan Budai Deleanu a descris, în „Ţiganiada", o bătălie în care arme erau copiii. Citez: „ca neşte Furii nemiloase, / Luându-şi copii de picioare / Dau cu dânşii-în sabii şi topoare." Ei bine, deşi au trecut două secole de la minunata lui epopee, se pare că noi, amărăştenii de cetăţeni, tot pe post de bâzdoace am rămas!