Mineriada din iunie 1990. Nu vom uita niciodată!

În decembrie 1989, fiind student la Timișoara, am fost în stradă la Revoluție, alături de mulți alți tineri, pentru a cere libertate! Avem speranțe mari pentru țara noastră și aveam ambiții mari pentru ea, iar căderea regimului Ceaușescu ne-a dat curajul de a crede că România o poate lua, definitiv, pe drumul spre democrație, valori democratice, pe drumul spre Europa din care fusese furată de comuniști, după război.

Am primit în schimb același model comunist de guvernare și aceleași fețe care ar fi trebuit să se afle oriunde altundeva, dar nu la conducerea țării. Revoluția, pentru care prieteni de-ai noștri muriseră, ne fusese confiscată, iar cei care ar fi trebuit să răspundă pentru crimele comunismului erau la putere. Așa că tinerii au ieșit din nou în stradă, așa cum am făcut și noi la Timișoara, dar mai ales cum au făcut cei din București, cerând odată pentru totdeauna exorcizarea țării de comunism și de comuniști. Credeam cu toții că este posibil și știam că este, în același timp, obligatoriu!

Rezultatul a fost un șir de așa-zise mineriade, în ianuarie și februarie 1990, dar mai ales în 13-15 iunie același ani, trei zile care au rezultat în ținerea pe loc a României vreme de șase ani, mai mult de jumătate de deceniu pierdut pentru generația noastră, decuplarea de valorile europene pe care ni le doream, anularea oricărei șanse pentru investiții străine importante, pentru locuri de muncă, pentru democrație adevărată. Și a însemnat, în mod cert, pierderea aderării la UE în valul de extindere din 2004. Dar mai mult chiar decât asta, a însemnat momentul exact în care, după 1989, a început cu adevărat exodul de creiere din România. 

Asta este moștenirea lui Ion Iliescu, iar mineriada din iunie 1990 reprezintă, în opinia mea, apogeul dictaturii liderului comunist, de care românii nu au mai putut scăpa decât în 1996! La ea se mai adaugă alte trei mineriade, în septembrie 1991 și în ianuarie și februarie 1999, adică alte distrugeri, altă suferință, altă umilire a României și a românilor.Cum am putea să uităm asta?

Cum am putea să uităm oamenii morți atunci, anihiliarea presei de opoziție, devastarea sediilor PNL și PNȚ, bătăile, arestările ilegale, interogatoriile la care au fost supuși studenți și profesori care nu cereau nimic altceva decât democrație? Cum am putea să uităm întreruperea asistenței internaționale, inflața nebună și criza în care ne-a aruncat dorința vechilor comuniști de a-și menține controlul asupra noastră?

Nu! Așa ceva nu poate și nu trebuie să fie uitat. La fel ca și Revoluția, lunile de după, în care noi, tinerii de atunci, încercam ducerea ei la îndeplinire, adică separarea definitivă de comuniști, de acel blestemat ''la vremuri noi, tot noi'', trebuie aminitite și cunoscute și înțelese, chiar și acum, sau mai ales acum, la 33 de ani de la acele evenimente. Ele trebuie amintite pentru ca fiecare generație să știe cât de greu se obțin libertatea și democrația și mai ales cât sunt ele de fragile și de prețioase.