Mai există bipartidism în UK?

Când a început oficial campania electorală din Marea Britanie, conservatorii şi laburiştii erau creditaţi, fiecare în parte, cu 34 de procente. Cu o zi înainte de vot, situaţia era identică. Pe 7 mai, după ce urnele s-au închis, primele estimări anunţau că David Cameron va avea 319 mandate, iar Ed Miliband – 239.

Chiar dacă diferenţa dintre primii doi clasaţi era foarte mare, părea să se confirme ipoteza unui „hung parliament”, adică să nu existe o majoritate monocoloră, pentru care e nevoie de 326 de fotolii parlamentare. Despre asta se vorbise săptămâni în şir. S-a ajuns până acolo încât s-a spus că bipartidismul a dispărut din UK, întrucât, pe lângă tories şi labour, alte patru partide vor avea peste 5 procente: liberal-democraţii, verzii, UKIP şi Partidul Naţional Scoţian (PNS). N-a fost aşa. S-o luăm pe rând!

Liberal-Democraţii, care fuseseră în guvern cu Cameron, au avut cel mai slab scor din 1970 încoace – doar 8 deputaţi. Liderul lor, Nick Clegg, a demisionat imediat după ce s-au anunţat rezultatele, urmând o tradiţie care te obligă să pleci din funcţie, atunci când ai mai puţini deputaţi decât la scrutinul precedent. Ecologiştii n-au strâns decât 3,8% din voturi, câştigând un singur mandat. Tot unul a avut şi UKIP, partidul lui Nigel Farage, cel care, cu 12,6% din voturi, şi-a înjumătăţit scorul de la europenele de anul trecut. Unicul ales în Camera Comunelor dintre cei mai radicali contestatari ai UE nu e, însă, impulsivul şef al UKIP. Acesta va rămâne în „infernul” de la Parlamentul European. Sondajele au fost infirmate şi în privinţa votului din Scoţia: PNS a câştigat 56 din cele 59 de mandate alocate acolo. N-a fost chiar un scor nord-coreean, cum scria cineva citind estimările din seara scrutinului, când se speculase că naţionaliştii ar putea avea chiar 58 de aleşi. Faţă de cei 6 din parlamentul trecut, e o revoluţie. A fost, cred eu, un soi de revanşă, după pierderea referendumului din septembrie 2014: meritul revine Nicolei Sturgeon, care a preluat şefia formaţiunii în toamna trecută şi s-a dovedit mai moderată, adică mai convingătoare, decât predecesorul său, Alex Salmond.

Despre Scoţia s-a discutat foarte mult în campanie, mai ales fiindcă premierul Cameron a fost acuzat că ar ajuta PNS, pentru a-i slăbi pe laburişti. Adevărul e că partidul lui Ed Miliband a câştigat în final doar 232 de mandate, cea mai slabă performanţă din ultimele trei decenii. Diferenţa de procente faţă de conservatori n-a fost enormă – 30,4% faţă de 36,9 – dar sistemul de vot britanic (first past the post) le-a dat lui Cameron şi prietenilor săi 329 de mandate.

Aşa că Parlamentul de la Londra nu a rămas „în aer”, agăţat de perspectiva unor alianţe improvizate de la caz la caz şi ameninţat să pice oricând. Cameron va fi scutit şi de alianţa cu liberal-democraţii, obligatorie în urmă cu cinci ani, pentru a reuni o majoritate. Dar mai avem de-a face cu bipartidism? În total, mandatele câştigate de primele două partide înseamnă aproape 87% din Camera Comunelor, decurgând din puţin peste două treimi din voturi, la fel ca şi în 2010. Acum jumătate de secol, când teoria politică descria modelele de sisteme de partide şi, între ele, bipartidismul tipic britanic, conservatorii şi laburiştii aveau împreună 97% din opţiunile cetăţenilor veniţi la urne. Ponderea voturilor date primilor doi clasaţi a scăzut, dar formula electorală a păstrat, chiar şi-ntr-o formă imperfectă, configuraţia bipartizană a sistemului politic.

Nu la fel de uşor vor fi de păstrat Scoţia în Marea Britanie şi Marea Britanie în UE. Învingătorul alegerilor de acum a promis că, până în 2017, va ţine un referendum despre locul UK în Europa, iar scoţienii au evocat şi ei posibilitatea unei a doua consultări pentru independenţă. Urmează o perioadă de negocieri complicate, în care nu e sigur că instituţiile europene şi statele-membre vor avea o poziţie comună.