Lumea „scoasă din cutie”. „Love is for free”?

După morala ei, asta era „lumea a treia”. Toţi se înghesuie să prindă ultimul „tren de plăcere” către metropolă. Am scos lumea „din cutie”, acum să o scoatem şi din „ecrane”. Într-o societate de sferă, prietenia e deja banală. E simplu şi distructiv, „love is for free”. Între două Euri negociate virtual, identitatea personală a devenit o gratuitate cotidiană. Relaţia dintre „cutie” şi „ecran”? Well, „it`s complicated”...

Ani de zile am fost convinsă că am trăit într-o cutie cu ziduri cimentuite. De fapt, în urba mea, lumea părea mereu „scoasă din cutie”: ascunsă, pusă la adăpost de propriile ei nedumeriri, dar mereu boemă şi estetizată. Adevărul este că am trăit într-o grădină locuită de siluete şi de chipuri umbrite, plină de arbori cu fructe interzise. E adevărat, am trăit într-o cutie... plină de pandore.

Ce se afla în acest timp, dincolo de grilajul unui ţarc de societate? M-am întrebat

ce destine aprige şi violente se desfăşurau la câţiva paşi de mine, în cârciumile tulburi sau pe maidanele incerte? (J.L.Borges, E Carriego”).

După morala ei, asta era „lumea a treia”. Aici locuia, de fapt,  o umanitate săracită de cele bune, o societate de penurie morală. Cu toate astea, toţi se înghesuie să prindă ultimul „tren de plăcere” către metropolă, ca în picturile lui Daumier, mergând de bună-voie într-un colţ de societate în care muritorii îşi încarcă timpul profitabil. Toţi trăiesc capitalist; de fapt, nu e nimeni care să nu trăiască postmodern.

În muşuroaiele urbane nu poţi să locuieşti decât ca într-un paradis artificial. Omul de asfalt, metropolitanul, e o pastişă ridicolă, mereu bântuită de dihania rosturilor vieţii. Pentru el, ceasul are trei momente cruciale: munca, recreerea şi odihna. Pe vremuri, timpul se împărţea după anotimpuri şi muncile lor, iar „omul de glie”, un rustic neîntinat, îşi făgăduia ziua după lumină şi întuneric. Acum însă omul e mereu obosit de viaţă.

Nu e de mirare că metropola a rămas cea care trage sforile mentalului cultural al secolului XXI. Globalizarea, consumerismul, ethosul „spiritului întreprinzător”, după cum apare ici-colo prin paginile de manual ale diagnosticelor de bibliotecă, toate adună la un loc piesele unui puzzle în care o ceată de indivizi însinguraţi sărăcesc în omenie într-o omenire din ce în ce mai îngrămădită.

Am scos lumea „din cutie”. Să o scoatem şi „din ecran”. Metropola de „reţea” şi-a creat arhitectonica ei cu raiuri de privilegii şi iaduri de dedublări virtuale. Pe cât de brut e asfaltul, pe atât de virtuală e suflarea umană într-un spaţiu sociotehnic.

Internetul este un catalizator enorm al dorinţei, ea însăşi nelimitată. Este realizarea sublimului în registru economic. Internetul îţi poate oferi atâtea texte despre Kant încât niciodată nu mai apuci să termini în linişte vreuna din Criticile lui. Timpul asimilării este dedicat acum căutării. Adică plăcerii actului pur de a lua, o placere pe care nu trebuie s-o altereze nimic, cu atât mai puţin conectarea la obiectul pe care vrei să-l înţelegi sau să-l posezi. Mai mult decât oricând, ecuaţia lui McLuhan spune totul despre Internet: mediul este mesajul; vocea care se aude spune ceva dincoace de orice semnificaţie a enunţurilor formulate. Autentice sunt aşadar doar plăcerea, doar vocea, doar căutarea pe Internet. Autentică este dorinţa care vrea, şi care vrea mai degrabă să vrea decât ceva, anulând astfel sentimentul finitudinii pe care orice recădere "cu picioarele pe pământ" îl provoacă. Timpul e limitat, spaţiul nu. Din timp, doar dorinţa poate oferi intensitatea necesară uitării acestei ontologice asimetrii.

De aceea, atunci când vorbim despre cultura pe Internet, trebuie să ne întrebăm în primul rând cât din ea este cultură - deci informaţie - şi cât desfrâu. Şi, deci, cât din ceea ce, din tezaurul cultural real, trecut pe Internet, este destinat formării şi cât purei juisanţe a nelimitării ? Acestea sunt fragmentele discursului meu îndragostit despre cultura Internetului.” (Alexandru Matei, `Cultura internetului`, Revista 22, Ediţie scrisă, 21.05.2008)  

Desigur, hiperconsumerismul primjduieşte consumul de sine, precum şi al Altuia, în limitele uneia şi aceleiaşi ecuaţii. În fresca acestui monument modern, mariajul, deteriorat în haina cuplului rudimentar, a rămas sărăcit, până la asumarea lui ca pact erotic, social, psihologic. Proporţia, oricum răsunătoare, constituie un fenomen intuibil: există tot atât hiperconsumerism şi accelerare postmodernă, câtă dezordine amoroasă bântuie în reflexul „civilizatoric” răsfrânt chiar şi asupra afectivităţii. N-a rămas decât vocea avangardei depersonalizării iubirii. Suntem împreună într-o erată afectivă, câte doi în frumuseţea recuperării, câte unul în consorţiul consumului autonom de sine…niciunul pentru a mai învăţa cum să fi demn pentru fericire…A mai rămas doar încrederea că exerciţiul moralei autentice şi proprii mai poate corija sentenţial impulsurile Celuilalt, pentru ca iubirea laolaltă, să îndrepte însăşi morala

Metropola asta e surdă. Fara spaţii, întinsă, sură, aici îngrămădeala pare scuturată. Toţi au loc într-o societate de sferă, într-un colţ de univers în care prietenia e déjà banală. E simplu şi distructiv, „love is for free”. Între două Euri negociate virtual, identitatea personală a devenit o gratuitate cotidiană. Relaţia dintre cutie şi ecran ? „Well, it`s complicated”.