Leul fără frontiere (30)

0
0

România îşi deschidea, la începutul anului 1998, în condiţiile trecerii la o nouă etapă a convertibilităţii leului, drumul către liberalizarea totală a contului curent. De fapt, începând din prima parte a anilor ’90, au tot avut loc liberalizări ale contului curent şi ale contului de capital.

Atunci însă, în 1998, începea o nouă etapă, ce va dura până în toamna lui 2006, în pragul aderării la Uniunea Europeană, când procesul avea să fie desăvârşit.

Faptul că, de la 1 septembrie 2006, capitalul străin care intra în ţară putea fi schimbat în lei, pentru a fi depozitat în bănci, a stârnit emoţii puternice în numeroase cercuri economice şi financiare.  Într-adevăr, riscul era mare. Dar o alternativă nu exista. Intrarea într-un club cum este Uniunea Europeană impunea acceptarea regulilor jocului. Dacă România dorea să culeagă roade de pe această mare piaţă, cu peste 300 de milioane de consumatori, nu putea să-i ignore regulile. Una dintre ele, poate cea mai importantă, fiind tocmai libera circulaţie a persoanelor, a mărfurilor şi a capitalurilor. Într-un sistem de intensă competiţie.  Un leu convertibil urma să circule liber nu doar în Uniunea Europeană, ci în toată lumea.

*

Desigur, riscurile erau mari. De altfel, Banca Naţională cunoştea  bine posibilele pericole. Le-a analizat şi le-a semnalat continuu atât în perioada         1990-1997, cât şi începând din ianuarie-februarie 1998. Din acest motiv, în primul rând, unele operaţiuni cu capital străin au fost amânate până în momentul aderării, la 1 ianuarie 2007. Cumpărările de titluri de stat, bunăoară. Sau de certificate de depozit pe piaţa monetară.

 Dar şi înainte de toamna lui 2006, când pasul nu fusese încă făcut, sistemul nostru bancar înregistra importante intrări de capital. O parte a acestor fonduri aveau ca sursă investiţiile directe. Altele erau fonduri legate de investiţiile directe. Semnificative erau şi investiţiile de portofoliu. Unele exprimând cumpărări de titluri de proprietate ori de acţiuni. Altele fiind îndreptate spre cumpărări de obligaţiuni româneşti. La care s-au adăugat plasamentele pe piaţa monetară făcute de românii care începuseră deja să lucreze în străinătate.

Iată că după ce, mult timp, România nu reuşise să stimuleze afluxuri mari de capital, sosise timpul – începând din 1998, treptat, procesul intensificându-se în 2004 – să fie soluţionată o problemă absolut nouă: cum să fie absorbit capitalul străin într-un moment în care rezervele valutare atinseseră noi cifre record. Erau realităţi inedite, ce făceau apel la gândire raţională, la o bună orientare a măsurilor de politică monetară şi, mai ales, la o evaluare corectă a consecinţelor acestor măsuri la nivelul întregii societăţi. Desigur, ca modalitate de atenuare a riscurilor. Şi cum pe piaţa românească îşi intensifica prezenţa „a treia forţă” (valuta din investiţii străine directe) apăruse chiar şansa de a constata că pentru România se anunţau ani mai buni chiar decât prognozaseră vocile cele mai optimiste.

*

Acest tablou inedit s-a conturat mai pregnant în anul 2000. Până atunci însă – şi îndeosebi înainte de anul 1996 – intrările de capital străin  au fost modeste ani îndelungaţi. Unele au reprezentat investiţii directe – achiziţionări de active, participări la capitalul unor societăţi comerciale, deschideri de afaceri. Investiţiile de portofoliu (achiziţionarea de către străini a unor hârtii de valoare: acţiuni, obligaţiuni) au constituit şi ele un capitol semnificativ. Într-un clasament al nevoilor României, în materie de finanţări în valută forte, ordinea era următoarea: 1) investiţii străine directe; 2) investiţii străine de portofoliu; 3) împrumuturi contractate pe pieţele internaţionale de capital. Trecerea investiţiilor de portofoliu pe locul doi în clasament, înaintea împrumuturilor obţinute pe pieţele de capital, ar putea ridica semne de întrebare. Şi asta pentru că multe ţări se temeau de investiţiile de portofoliu şi le impuneau restricţii. 

Până la cumpăna dintre anii 1994-1995, când a izbucnit criza mexicană, nu se făcuse prea multă zarvă în jurul investiţiilor străine de portofoliu. Un fapt era însă cunoscut: că pe unele pieţe ale lumii, îndeosebi dintre cele în dezvoltare, ele nu erau privite cu ochi buni. Câteva ţări din America Latină adoptaseră chiar politici restrictive. Alarma s-a dat după criza mexicană. Fuga capitalurilor străine din Mexic, la sfârşitul anului 1994 şi începutul anului 1995, după ce piaţa Statelor Unite dobândise un plus de atractivitate prin urcarea bruscă a dobânzilor, a făcut să se aprindă becul de alarmă. S-a înţeles mai bine, atunci, că investiţiile de portofoliu sunt mai mobile decât cele directe. Ele pot să migreze cu uşurinţă şi, mai cu seamă, pot să fugă tocmai într-un moment în care este mai multă nevoie de prezenţa lor într-o ţară ori alta. Panica s-a răspândit cu mare viteză pe multe alte pieţe de capital.

*

Încet-încet a ieşit la iveală şi o altă cauză a crizei mexicane. Tendinţa de a ţine fix cursul monedei mexicane s-a răzbunat. Supraevaluând cursul, Mexicul a mizat pe intrări de capital din investiţiile străine care să echilibreze economia. Dar capitalul a fugit, visul mexican dovedindu-se o iluzie. Încă o lecţie care merita să fie reţinută: aceea că inflaţia nu poate fi domolită numai cu instrumente monetare.

Lecţia mexicană s-a repetat în Rusia, în vara şi toamna anului 1998. Au fost agitate relele lor prevestiri: după Rusia va urma România. N-a fost aşa. Ne-au ajutat câteva măsuri ce s-au dovedit inspirate: descurajarea investiţiilor de portofoliu, creşterea rezervei valutare, deprecierea firească a cursului leului. Dar, mai departe, era nevoie de creşterea fluxului de capital străin. Desigur, prin investiţii directe. Şi prin investiţii de portofoliu, în condiţii de maximă prudenţă. Era însă nevoie, înainte de toate, de o politică înţeleaptă, care nici să nu descurajeze aceste investiţii, nici să nu determine fuga capitalurilor. Abia în al treilea rând România avea să recurgă la finanţări din împrumuturi externe. Fireşte, altele decât cele de la Fondul Monetar Internaţional.

Faptul că România intrase, la 30 ianuarie 1998, în familia ţărilor cu convertibiliate de cont curent, a condus la creşterea atractivităţii ţării. Mai ales că prin consolidarea acestui tip de convertibilitate, prin noul regulament valutar, fusese doborât încă un mit negativ: acela că iarna, în România, îngheaţă totul, inclusiv reforma. Şi iată că, în plină iarnă, se făcuse un pas important pe calea reformei, pas care a fost bine pregătit. Dacă la începutul anului 1996, înainte de a fi fost definitivat programul monetar pentru 1997, rezerva valutară de la Banca Naţională a României nu depăşea câteva sute de milioane dolari, în vara lui 1998 BNR deţinea rezerve de valute care însumau  2,2 - 2,3 miliarde dolari, plus un stoc de aur de circa 1 miliard de dolari. Important era faptul că partea cea mai mare a acestei rezerve nu s-a realizat prin împrumuturi externe, ci din fluxuri stabile, de exemplu prin cumpărări succesive de pe piaţa valutară internă sau din veniturile obţinute în procesul de privatizare.

*

Mecanismele pieţei valutare au funcţionat bine într-un sistem integrat cu cele ale pieţei monetare. Încă de la începutul lunii ianuarie 1998, continuu, leul a urcat şi a coborât, desenând un spectaculos zig-zag. Amatorii de speculaţii s-au trezit în faţa unor dificultăţi normale pentru orice piaţă financiară adevărată, dar cu care ei n-au prea fost obişnuiţi în România: neîncetata întrerupere de ritm, leul urcând şi coborând uneori de la o zi la alta, concomitent cu o dinamică echilibrantă a dobânzilor. Cum se spune în fobal, cei care au stat „la pomană” ori au jucat la ofsaid au pierdut. De câştigat n-au putut să câştige decât acei jucători care au înţeles noua regulă a pieţei valutare: prezenţa continuă pe piaţă şi insuficienţa viziunii bazate numai pe faptul că din cauza inflaţiei mai mari din România leul... doar se va deprecia.

Pe de altă parte, şocul convertibilităţii a avut într-adevăr, aşa cum prevăzuse BNR, intensitate mică şi durată scurtă. Deşi relele prevestiri n-au lipsit. S-a spus cu insistenţă că trecerea la deplina convertibilitate de cont curent ar fi fost un pas greşit, prezicere ce avea ca bază trecutul şi nicidecum viitorul. La noi, de mult timp încă, se formase un reflex ce se punea în funcţiune ori de câte ori urma a fi luată o decizie cardinală. Pînă şi în 1880, în focul demersurilor pentru înfiinţarea Băncii Naţionale, conservatorii, între ei numărîndu-se  personalităţi culturale de marcă, au strigat că... e prea devreme. Tot aşa cum – în secolul XX, în anii 1990 şi 1997 – s-a strigat că e prea devreme pentru concurenţă, pentru legi care să pună în prim-plan competitivitatea economică, pentru investiţii străine în industrie... Atunci însă, în anii 1990, pentru reforma economiei româneşti nimic nu mai era.. prea devreme; totul era prea târziu.

*

 O şansă mai aveam încă: să înţelegem că, totuşi, e mai bine mai târziu decât niciodată. Cât nu era încă definitiv târziu... s-a înfăptuit  convertibilitatea de cont curent. România şi-a asumat astfel  responsabilităţi noi, prevăzute în articolul 8 din Statutul FMI: corecta instrumentare a plăţilor de cont curent, evitarea unor restricţii pe piaţa valutară, blocarea practicilor discriminatorii şi accesul liber la informaţiile privind schimburile valutare pentru FMI şi partenerii externi.

Fără îndoială, convertibilitatea putea fi o sursă de vulnerabilitate mai ales într-un moment în care deficitele fiscale erau mari iar finanţarea externă, în loc să contribuie la creşterea rezervelor valutare, era orientată spre cheltuieli guvernamentale şi importuri. Mai ales că istoria ne-a arătat cât de riscantă s-a dovedit a fi, mai cu seamă pentru ţările în tranziţie, deschiderea fără restricţii, pentru nerezidenţi, a pieţelor de capital şi a  pieţei monetare. Toate aceste pericole ne-au pus în gardă. Aşa că România a reuşit să evite cea mai mare parte a unor astfel de capcane. Sunt relevante, în acest sens, deprecierea graduală a cursului de schimb pe piaţa valutară, la care se adaugă faptul că extensia rezervei valutare nu s-a bazat pe împrumuturi externe, ci pe resurse mai stabile, de exemplu cumpărări de pe piaţa externă. O măsură înţeleaptă a fost şi neacceptarea investiţiilor nerezidenţilor în bonuri de trezorerie sau pe piaţa monetară. Repet: au fost evitate multe capcane, deşi n-au lipsit  nici presiunile, nici sfaturile care să împingă România spre astfel de pericole.

Deprecierea monedei naţionale, în următoarea fază, s-a produs pe o piaţă calmă, în proces de restabilizare. A urmat ieşirea leului din picaj. Apoi, moneda naţională nu numai că şi-a oprit căderea, dar a şi urcat. Pe urmă iar a coborât. Neîncetat leul a urcat şi a coborât, desenând un spectaculos zig-zag pe piaţa valutară. Dovadă că România avea deja o piaţă valutară vie şi dinamică.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite