iPhone şi România

N-are niciun rost să ne mai facem iluzii, tovarăşi! Trebuie să scoatem din vocabularul nostru cuvintele „investitor strategic“.

Nimeni nu mai crede şmecheria cu investitorul strategic, cu înţelepciunea capitalistă, ori cu rolul protector al statului faţă de cetăţenii săi. Oriunde te uiţi, România e o ţară prăduită, oricât de ideologizată ar părea afirmaţia. La douăzeci şi cinci de ani de la Revoluţie, România e ultima din Europa, la toate capitolele. În acelaşi timp, deşi încă are resurse de petrol şi gaze, benzina neaoşă e mai scumpă. Deşi are cea mai echilibrată producţie energetică, populaţia românească plăteşte cel mai scump electricitatea. Pădurile exploatate şi exportate sălbatic se vând la preţ de materie primă. Am auzit (ce-i drept, din surse neverificabile) de vapoare (da, da, celebra flotă românească) vândute la Stanbul ca fier vechi. Delta Dunării mai are puţin şi va rămâne fără peşti. Unicul investitor în tehnologie, Nokia, şi-a făcut bagajele şi a plecat. Nu-i de mirare că ideologii ne îndeamnă stăruitor să ne vindem repede resursele, la preţ de dumping.

În schimb, dacă te plimbi fără niciun scop pe străzi, măcar vreo doi kilometri, ai toate şansele să dai de patru covrigării şi trei gogoşerii, apoi de magazine de haine second hand. Cam asta e, pe scurt, toată mica iniţiativă privată. Lângă ele, multe bănci şi farmacii, de ai fi în stare să juri că băncile pompează din greu în economia care te îmbolnăveşte cu atâta muncă. Cu toate astea, veştile şi poveştile despre averi, palate şi bolizi de curse nemaivăzuţi circulă, însoţite de fotografii şi scandaluri grăitoare. Pe scurt, România e mult mai înapoiată tehnologic decât în urmă cu un sfert de secol. (Nu mă refer la telecomunicaţii, poate cel mai viu segment al economiei. Dar şi aici ar trebui să vârâm o ştangă: telefonia e mult mai scumpă ca în străinătate.) Nu pentru că nu mai e racordată la ştiinţa contemporană, ci pentru că nu-i mai foloseşte la nimic. Repet, în această ţară haotică există şi sunt teribil de vizibile averi grele. Dacă le luăm la puricat, ajungem la o concluzie stupefiantă: nouă din zece sunt realizate în urma unor contracte cu statul. În recentul scandal Microsoft EADS, oameni de afaceri, ţuţări, băgători de seamă, politicieni de tot soiul îşi pasează sume uimitoare, extrase cu dexteritate din buzunarele noastre. Fireşte, cu deplina complicitate a firmelor ofertante, unde banii de bacşiş sunt extraşi din preţurile umflate cu 50%. Un ombilic nevăzut leagă buzunarele acestor demni reprezentanţi ai societăţii de consum, plini de iniţiativă, îndrăzneţi, curajoşi, asumându-şi riscul liberei iniţiative – şi buzunarele noastre, ale tuturor. Ei sunt exemplul viu că, dacă vrei, se poate.

Alături de ei îi plasez pe investitorii strategici din retail, cei care oferă unui milion de români care muncesc sâmbăta şi duminica până la ora 22 salariul minim pe economie. Retail, frate, tehnologie înaltă, plusvaloare pe pâine. Şi cu bla-bla-ul ăsta se închide gura cârtitorilor. Aşa e piaţa, nu vă mai zbateţi.

În fine, ca să înlăturăm gustul amar al dezvoltării strămoşeşti, vă dau o veste îmbucurătoare: în numai şase ore de la deschiderea vânzărilor către China, compania Apple a câştigat 1,4 miliarde. Adică 1% din PIB-ul României. Asta da, veste bună! Secretul e acelaşi: tehnologie, invenţie, persuasiune. Adică inteligenţă aducătoare de profit. Singurul profit real. Iar între timp, camioane, trailere, barje şi trenuri scot din ţară marfă brută, ieftină, nepreţuită. Hai, că suntem buni rău!