Împliniri incerte

Între cutele bandoneonului coboară liniștea. Apoi se lasă înfrântă de zvâcnirea muzicii nervoase. Privirile se găsesc și se scrutează, apoi coboară și se părăsesc. Respirațiile se mângâie, iar fețele se ating în tensiunea  unui sărut iminent. Buzele nu se întâlnesc și, cu fiecare apropiere, se intuiește depărtarea. Este pură provocare,  joc disimulat de gravitate, este acea nestăvilire a seducției domolită de autocontrol. Bărbatul conduce, picurând autoritate în fiecare pas cu care își atrage partenera în ritual. În pașii fermi, alunecând netulburat, nu coboară siguranța mândră a expresiei fețelor. Bărbatul și femeia se sfidează, intens și încordat, dar între chipurile prinse în sintonia flirtului și picioarele în continuă mișcare se așază încleștarea senzuală a trupurilor. Pare că privirile și atingerile chipurilor se închid în universul discuției mute, departe de înlănțuirea pașilor simetrici, pe care pantofii de damă, în asaltul lor ascuțit, o încarcă de eleganță. Și astfel, ceea ce fețele partenerilor decretează ca îndepărtat și interzis, mărind deliciul așteptării, mișcările picioarelor îndeamnă și potențează – bizară fractură a dorinței. Provocată de mișcările bărbatului, femeia instigă și ea, atunci când ridică piciorul, urcându-l de-a lungul pulpei lui, îndrăzneață și categorică, dar însoțită de nepăsarea simulată a propriului chip rece. Există clipe când picioarele celor doi se ating insistent și apoi se lovesc ușor, amenințând să sfărâme codul rezervei mimate. Însă atunci când gestul se umple de un erotism neașteptat, el se dizolvă în eschivă. O altă răcire, atât de rapidă, încât nu lasă timp dezamăgirii. Va urma altă mișcare abruptă? În vârtejul pașilor și al atingerilor se va împlini promisiunea flirtului? De-a lungul spectacolului seducției, teatralitatea întreține secretul, iar clipa ce pune punct flamei dansului reunește chipurile partenerilor în sugestia unui sărut sau într-o privire răvășită de patimă.

În tango, sistola și diastola care marchează ritmul pasiunii mențin permanent tensiunea. Se creează expectative și se produc decepții. În acest ritual, cuplul se naște din simetrie. O simetrie aparentă, redată de tehnica pașilor armonioși și de controlul deținut, în mare parte, de bărbat, căruia femeia pare să i se supună. Aceasta însă are momente de autonomie – desprinderi bruște, pași laterali elaborați, piruete vertiginoase, alunecări erotice în jurul trupului partenerului. Atitudinea ei ofensivă contrazice indiferența mimată în brațele lui. Femeia își joacă rolul independent, dar o face mereu imperfect, revenind rapid la supunerea inițială. Oscilează între seducție și pasivitate timidă. Despre tango se spune că se dansează ascultând corpul celuilalt.

Dualitățile dansului, tensiunea sa, împlinirea incertă confirmă că atât el, cât și muzica ce îl însoțește nu s-ar fi putut întrupa decât în zona fluviului Río de la Plata – pământ despărțit de un estuar și unit de natura pasională a oamenilor săi. Pentru a desemna această zonă împărțită între argentinieni și uruguayeni, unde se întâlnesc două identități înrudite, se folosește adjectivul rioplatense. Disputate de cele două popoare, originea etnică a muzicii și cea a dansului derivat au devenit irelevante, la fel ca și locul de naștere al celui mai renumit autor și cântăreț de tango, Carlos Gardel. Circulă cel puțin trei ipoteze legate de originea sa, dar astăzi Gardel este una dintre emblemele culturale argentiniene. Mai mult, o expresie devenită zicală afirmă despre artistul mort în 1935, în plină glorie, că „pe zi ce trece, cântă mai bine”.

Într-un mod pervers, faima mondială a dansului rioplatense nedreptățește însăși muzica ce i-a dat naștere. Puțini străini știu că, înainte de a fi dans, tangoul a fost un stil de muzică apărut la jumătatea secolului al XIX-lea, perioadă în care fluxul de imigranți europeni definea, pentru totdeauna, structura identităților naționale, de o parte și de alta a fluviului Río de la Plata. Muzică prin excelență urbană, tangoul a răsunat pentru prima dată fie în Buenos Aires, fie în Montevideo. Informații mai sigure spun că, în ambele capitale, a proliferat în locuri promiscue – zone portuare și cartiere mizere, unde bordelurile și localurile ieftine îi atrăgeau cu precădere pe imigranții săraci. Acolo a început să fie dansat de aceiași oameni, spre disprețul burgheziei, și a adus în cafenele și pe trotuare nostalgia unei muzici sfâșiate între două lumi. Azi, leagănul localurilor de tango (milongas) se află în San Telmo, cartier boem și murdar, unde strălucirea ștearsă a magazinelor de antichități clipește trist deasupra trotuarelor cu macadam. Nostalgia a rămas esența muzicii în care se regăsesc influențe africane, latinoamericane și europene. De altfel, autorul de tango Enrique Santos Discépolo (care a creat renumite piese ale anilor ’30) spunea despre tango că este „un gând trist care se dansează”.

Există mii de versuri de tango a căror poezie rămâne străină celor care nu vorbesc spaniola sau celor care se lasă captivați de frumusețea sfidătoare a dansului, uitând să îi asculte muzica. Inițial, doar bărbații interpretau și, adeseori, dansau tango între ei. De-a lungul secolului XX, câteva artiste de tango au ajuns celebre, dar, fără îndoială, vocile masculine rămân emblematice și respectă tradiția. Sunt voci triste, melancolice, încărcate de o sentimentalitate care trădează mitul bărbatului argentinian. [...]Tangoul pare să fi mutat sensibilitatea masculină din locul său convențional – ascuns și disprețuit – pe o scenă de unde îndeamnă la empatie și reflecție. „Plângi, plângi, inimă, plângi, dacă ai de ce / Căci nu e crimă ca un bărbat să plângă din cauza unei femei”, spune un tango intitulat Angoasa, din 1933. În Cumparsita, un tango antologic, Gardel se întreabă: „Cine știe dacă tu știi / Că niciodată nu te-am uitat / Dacă, întorcându-te spre trecutul tău, / Îți vei aminti de mine.”

Fragment din volumul Ultimul tango la Buenos Aires – O metropolă exotică pe înţelesul tuturor, (Justina Irimia), ediție revizuită și adăugită, ed. Eikon, 2023, pag. 138-141.