Îmi place Clotilde Armand

Sunt şapte ani de când pot vota şi puţin mai mulţi de când urmăresc cu atenţie oamenii politici din România şi deja nu mă mai câştigă aproape niciun discurs politic. Nu prea mai am încredere în nimeni pentru că trăiesc într-o ţară coruptă şi coruptibilă. O simt pe pielea mea în fiecare zi.

Iar Bucureşti este un oraş în care, dacă nu m-aş opri în mijlocul trecerii de pietoni, aş fi călcat de maşinile care nu opresc când traversez. Sunt dăţi când strig la ei şi le bat cu pumnul în capotă, iar impulsul unora e să dea cu maşina peste mine drept pedeapsă.

Vizitele în instituţiile statului sunt la fel: când nu sunt ignorat, mi se vorbeşte urât drept pedeapsă pentru că nu tac. Am 25 de ani şi nu am fost educat să tac.

Duminică am ieşit la vot din acelaşi motiv: nu am vrut să tac. Dar încă o dată, votul meu nu a însemnat nimic. A avut acelaşi efect ca un strigăt aruncat într-una dintre intersecţiile bulevardului Magheru la oră de vârf. Sau ca un like care nu contribuie decât la statistici. Dar tot o să ies la vot la următoarele alegeri până când votul meu va contribui la mai mult decât la înfiinţarea unei noi formaţiuni politice. Nu contest alegerea majorităţii, dar o pot judeca pentru că acum a devenit şi a mea. Niciuna dintre alegerile pe care am pus ştampila nu a fost şi a majorităţii, dar asta ar trebui să mă responsabilizeze în aceeaşi măsură în care unul dintre numele pe care am mizat ar fi câştigat alegerile.

Nicuşor Dan şi Clotilde Armand sunt cele două nume pe care am pus ştampila de vot. Faptul că ce doi fac parte din aceeaşi formaţiune politică e o întâmplare. Recunosc că nu m-a convins platforma politică a lui Nicuşor Dan, nici în esenţă, nici la nivel declarativ. Poate pentru că aşteptările mele au fost prea mari în ceea ce l-a privit.

Pentru sectorul meu în schimb, Clotilde Armand mi s-a părut o alegere interesantă încă de la început, iar ulterior singura alegere viabilă. Ceea ce mi-a atras atenţia iniţial au fost stângăciile ei în gesturi şi declaraţii. Mi-a părut omul care se poate împiedica oricând în faţa camerelor TV pentru că şi-a păstrat calitatea umană, nu a devenit o basculantă politică pentru declaraţii populiste, care să se mişte automatizat, iar experienţa ei profesională m-a făcut să fiu mai atent la ce are de spus şi la ce-mi poate oferi în schimbul votului. Am ştiut că am de-a face cu un profesionist, şi nu cu un politician.

Dacă mă va dezămăgi, să ştie că nu voi tăcea şi voi proceda la fel: mă voi opri în mijlocul trecerii de pietoni şi-i voi bate şi ei cu pumnul în capota maşinii.

Dar Clotilde e şarmantă cel puţin pentru o anumită categorie de oameni. Sau cel puţin pentru mine. Şi bătăioasă. I-am urmărit prima declaraţie după închiderea secţiilor de votare şi problema ei era prezenţa mică la vot. Nu a început să ţopăie, nu s-a aruncat în declaraţii pripite. A şi făcut ulterior o transmisiune live pe Facebook: filmată dintr-un unghi nu foarte avantajos şi care s-a întrerupt la un moment dat. Nu i-a ţinut nimeni telefonul, nu i-a dat niciun corupt trandafiri.

Votul meu pentru ea nu a fost negativ şi nu-l regret. Şi sper să nu-l regret niciodată. Dacă mă va dezămăgi, să ştie că nu voi tăcea şi voi proceda la fel: mă voi opri în mijlocul trecerii de pietoni şi-i voi bate şi ei cu pumnul în capota maşinii.