Imbecilizaţi de ceasuri:"nu mai e timp". Dar magazia asta de lume e deschisă non-stop

Din magazia asta bezmetică de lume, din uzina de caractere pe care a produs-o pământul, toată lumea ia şi consumă într-un desfrâu de abundenţă idei,relaţii,bunăstare,beneficii.E o lume de vânzare. Ca să fie treaba bună, unii oameni se vând pe sine.Se dau crezând că celălalt va ştii cum să îi consume,fără să îi epuizeze dar nici să îi înmulţească.Pentru caricaturile societăţii noastre, asta e calea de mijloc.Stăm unii cu alţii pentru că e vremea.

Cândva, un suflet drag mi-a spus că mă grăbesc. Adun prea mult unu cu unu, împart prea repede la doi, râmân timpuriu cu nimic. Are dreptate. Când mă uit în urmă însă, caut o explicaţie. Dar toată lumea trăieşte cu jena vremii agăţată de gât.

Într-un fel, fiecare trâmbiţează pe limba lui că nu mai e timp.

Mai întâi, au uitat la soare omenia. Mici resturi de umanitate s-au stafidit şi s-au întins caramelizate în cafelele prelungi, în licoarea pe care cei mulţi şi-o beau egoist şi o împart altora ca pe un potir de secrete pierdute, ca un elixir de dezlegare. Acolo, în stradă, s-a uscat pielea de celofan a oamenilor alunecoşi, ţesându-se în jur ziduri de regrete, de temeri, de taifasuri obsedante care oricât de agitate şi semeţe ar fi, nu dezbracă pe nimeni de conştiinţă.

Doar adâncesc straie noi de aparenţă peste mici împăraţi nebuni, care au pierdut şi guvernarea de sine.

Sunt peste tot: ei împart raţia de pâine, privilegiile, credinţele şi minciunile între cei care citesc, despre toate astea, la cafea, ultima povestioară dintr-un larg de lume. Nu-i suficient că toţi „precupeţii” de bună credinţă au făcut cafeaua amară. Nu. A trebuit să se nască omuleţii de zaţ, siluetele de rest ale clevetelilor de crâşmă ori de recreaţie. Ei sunt cei pe care îi vezi mereu când te scufunzi, când ai ajuns adânc, într-un noroi de păreri, de cuvinte, de suflete care se adună ca praful fiert al unor boabe măcinate de gânduri, până se uniformizează, capătând aceeaşi voce şi aceeaşi conştiinţă. Dar timpul trece, mereu jumătate din cafea rămâne nebăută şi o arunci. Niciodată nu mai vezi ce ascunde, doar simţi printre dinţi cum se decantează, rând pe rând, câte un dram de conştiinţă, câte o idee. La final, vezi că o cafea rece nu e bună nici pentru o beţie de dorinţe, nici pentru o sete de putere.

E prea târziu când aburul s-a dus, când lucrurile nu au fost vorbite la cald.

Iar acum, după ce mi-am scris metafora, o să dezleg tot sensul şi o să vi-l dau aşa, brut, pentru că mi-ar plăcea ca fiecare să spună ce are pe suflet fără piruete, fără fiinţe de mucava, fără să te lase să scoţi un cuvânt dintr-altul ca piesele dintr-o matrioşcă rusească pe care o strecurai între mâini jucându-te în copilărie. Eu am avut una dar am pierdut ultima ei păpuşă, ultima fiinţă mică şi ticsită, de lemn, colorată, pe care o descopeream după vreo trei „decopertări”. Din ziua aceea, niciodată nu mi s-a mai părut că jucăria mea a rămas la fel, deşi mecanismul mergea şi fără ultima piesă.

Ştiţi cum trăim? Absurd. Ştiţi ce-am pierdut? Nu ultima piesă, ci faptul că ne consolăm că mecanismul va merge şi fără o finalitate, şi fără o gleznă, şi fără o mângăiere. Am pierdut aburul şi aroma, căldura sufletească, ghicirea gingaşă a celuilalt doar sorbind cu el o cană de destin. Oamenii mint uneori pentru că e prea târziu.

Problema e simplă. E greu să trăieşti alături de cineva şi să fii în contratimp cu el.

Din magazia asta bezmetică de lume, din uzina de caractere pe care a produs-o pământul, toată lumea ia şi consumă ca într-un desfrâu de abundenţă idei, relaţii, bunăstare, beneficii. E o lume de vânzare. Ca să fie treaba bună, oamenii se vând pe sine.

Unei conjuncturi, unei dorinţe, unei slăbiciuni. Se „vând” (ghilimelele îşi au tot sensul metaforic doar pentru trocul sentimental pe care îl fac toţi), pentru că nu mai e timp. Se dau unei fortuiri, unei complezenţe. Se dau pentru că au sentimentul că Ceilalţi vor ştii cum să îi consume, fără să îi epuizeze, dar nici să îi înmulţească.

Pentru oamenii mici, pentru caricaturile societăţii noastre, asta e calea de mijloc. Stau unii cu alţii pentru că e vremea să o facă. Da, fraţilor, dar dacă trâmbiţaţi că nu mai e timp, de ce urlaţi că e vremea să faceţi una sau alta?

Suntem nu perplexaţi, ci imbecilizaţi de ceasuri pe care le potrivim singuri, haotici, fără sincron. Noroc că aprozarul de suflete, mica societate (pentru că a rămas ninţică omenie în ea, şi prea puţin neaoşă) e deschis non-stop.