Harta întâmplărilor: Fântâna Calicilor

0
0
sss

1741, aprilie. Bucureşti. Personajul de astăzi este Ioana, o femeie ca o prună uscată, pe care lumea se face că n-o observă. E bătrână, nu se mai ştie câţi ani are. Dar în mintea acestei femei, mângâiată cândva Ionicica, se perindă încă părţi ale vieţii ei trecute, primele întâlniri de iubire.

Degetele ei aleg grâul pentru colivă, încet, fără vlagă. E aşezată în poartă, cu tot arsenalul: masa scundă, pe trei picioare sculptate, pe care tronează grămada de grâu, oala, iar deasupra lumii materiale pluteşte silueta unui bărbat, care-o aşteaptă în lumina puţină a sfârşitului nopţii. Iarba călcată-n picioare, parfumul de romaniţă şi aburii unei păduri din apropiere, toate astea sunt parte reală din viaţa ei.

În aceste circumstanţe apar oamenii legii, însoţiţi de cancelarul Mitropoliei. De aici cunoaştem povestea de la G.I. Ionnescu-Gion, care o povesteşte în Istoria Bucurescilor.

Cancelarul, subţirel, înveşmântat tot în negru vrea să reconstituie hotarele mitropoliei şi cum există un litigiu, are nevoie de dovezi, de martori care să întărească un document. Respectiv, în actele vechi se spune că dreptul mitropoliei e până la Fântâna Calicilor. De fapt puţul, cum se spunea pe-atunci, când multe mahalale erau fixate de aceste unice surse de apă. Aşa se face că şi astăzi au mai rămas străzi care le atestă importanţa, vezi Strada Puţul lui Zamfir, de exemplu.

În povestea noastră Puţul Calicilor a dispărut. El era acolo - bine merci -, cu o sută de ani înainte, dar la anul 1741 nu doar că a dispărut de suprafaţa oraşului, dar nici nu mai e nimeni care ştie unde era.

 Se înţelege din actul de proprietate al Mitropoliei că era o fântână importantă din Bucureşti. Prin urmare era improbabil să nu mai rămână nici urmă din ea, să se şteargă până şi din amintirile oamenilor care locuiau în fosta mahala a calicilor. E adevărat, calicii erau de multă vreme topiţi, iar mahalaua lor devenise un loc al desfătărilor, fiind plină de case boiereşti şi de clădiri impozante. Anul 1741 e unul al lumii moderne, când nimeni  nu mai vorbeşte despre calici ori despre fântânile lor.

Prin urmare, cancelarul dă ordin să se anunţe în goarnă că oricine îşi aduce aminte unde era fântâna cu pricina va primi binecuvântarea mitropolitului.

Întreprinderea lui rămâne fără un răspuns, Ionicica oftează, continuându-şi gândurile ei vechi şi secretul unei legături vinovate.

Timpul trece, procesul înaintează, iar mitropolia nu poate să-şi dovedească hotarul. Patru mahalale sunt răscolite, în căutare de martori: Biserica Albă, Arhimandritul, Gorganul şi Golescu. Dar nu se găseşte nimeni care să-şi amintească. Memoria oamenilor este labilă, iar Fântâna Calicilor merită scoasă de pe hartă şi din istorie.

Mitropolitul are însă o idee, pe care nu ezită s-o pună în practică. Dă ordin popilor din cele patru mahalale să treacă la măsura extremă, citind carte de blestem duminica, la liturghie. Orice astfel de afurisenie, vă amintiţi, se referea la ochi crăpaţi şi familie moartă, iar de cele mai multe ori nu dădea greş. De data aceasta blestemul popesc este îndreptat împotriva celor care îşi amintesc de fântână, dar nu vor să spună.

Ionicica e siderată. Un blestem citit în biserică se împlinea mereu, aşa că această femeie, cu amintiri frumoase şi intime, îşi pierde liniştea şi visele din cauza unui blestem. Întâlnirile ei de  iubire vor deveni publice, vor fi terfelite de toate gurile. Cum putea să vorbească despre fântână, fără să povestească ce căutase acolo?  Dar chiar dacă n-ar fi povestit, tot era ca şi cum şi-ar fi împărţit partea frumoasă a vieţii cu popii, cu cancelarul şi cu însuşi mitropolitul, apoi cu toţi mahalagiii, care nu ştiu să asculte, ci înfloresc cuvintele şi le dau mai departe.

 Dar nici blestemul nu stătea în repaos. În aceeaşi duminică, în care îl auzise pe popă afurisindu-l pe acela care nu spune unde dispăruse fântâna, Ionicica a constatat că îi înţepenise o mână. Era speriată, era lovită, iar silueta de romaniţă a bărbatului adorat se cam ofilise

Luni, în lumina plăpândă, de dinainte ca soarele să răsară, Ionicica a făcut ochii mari. Lângă patul ei tremura o umbră, iar ea ştia că era el, acel singur bărbat pe care îl dorise o viaţă, dispărut fără urmă după o vară de neuitat. Iar din felul în care-o privea, din tremuratul lui de frunză uscată, înţelese pe loc că venise s-o ia.

 În acea zi, ne spune Ionnescu-Gion, când încă nu căzuse amiaza, Ioana, nevasta lui Nicolae din mahalaua Gorgani, s-a înfăţişat la mitropolie şi-a spus răspicat: ştia de Fântâna Calicilor, băuse apă din ea şi era în stare să-i ducă acolo - ceea ce s-a şi întâmplat.

Desigur, fântâna era astupată, dar indiciile date de Ionicica i-au pus pe unii la treabă, săpători vajnici, care-au scos la lumină cheiul unei fântâni pe care cineva scrisese un nume.

Această mult căutată fântână, chiar dacă astăzi a dispărut, poate fi cu aproximaţie desenată pe hartă,  între mitropolie şi fostul deal al Lupeştilor, de lângă fosta Pădure Cotroceni din Homeric.

 A fost o fântână, în Gura Văii, de unde pornea drumul spre Mehedinţi, un loc peste care oraşul şi-a făcut toate mendrele, dar deasupra căruia mai pluteşte o siluetă de brumă, a unui bărbat care-aşteaptă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite