Grade ale intimității (Karlovy Vary 2023)
0A 57-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Karlovy Vary (KVIFF), eveniment de prim-plan al anului cinematografic internațional, a debutat pe 30 iunie și se închide pe 8 iulie 2023.
Primul film din competiția principală prezentat în Sala Mare a Hotelului Thermal (sediul KVIFF) a fost „The Girls Are Alright” („Las Chicas están bien”, Spania), debutul regizoral al actriței Itasaso Arana. După cum observă directorul artistic Karel Och în ziarul Festivalului, o fi ea debutantă în spatele camerei de filmat, dar actrița spaniolă e deja familiarizată cu scena Sălii Mari a KVIFF-ului, ca interpretă în filmele lui Jonás Trueba („The August Virgin” și „You Have to Come and See It”). Acest important cineast a și girat, ca producător, cel dintâi lungmetraj scris și regizat de Itasaso Arana.
„Fetele sunt bine” e răcoritor ca un șpriț de vară, al cărui efect se risipește însă destul de repede. Regizoarea debutantă a declarat că filmul s-a născut din experiența sfâșietoare a observării unui trup care piere (e vorba de pierderea unui părinte). Dar, înainte de a fi impulsionați să mediteze la teme etern umane, spectatorii sunt cuceriți de atmosfera agreabilă a unor taifasuri fără început și sfârșit, între femei urmărite cu tandrețe rohmeriană. Și, fără îndoială, Itasaso Arana (care își rezervă rolul regizoarei) recreează admirabil starea asta de „vacanță permanentă” (Jarmusch).
Pretextul narativ e oferit de niște repetiții, departe de lumea dezlănțuită, pentru o spectacol de teatru despre patru surori, care se transformă în repetiții pentru un eseu cinematografic, care se transformă într-un film despre patru actrițe (și o regizoare) ce repetă ș.a.m.d. Fiindcă, la Itasaso Arana, jocul realității cu ficțiunea e permanent. Iar cele patru actrițe principale (dintre care se detașează Bárbara Lennie, în rolul celei ce urmează să aducă o nouă viață pe lume) și intimitatea pregnantă (dintre regizoarea reprezentată pe ecran și actrițele sale, dintre regizoarea-actriță de dincoace de ecran și colegele sale din distribuție) sunt atuuri suficiente pentru un film ce nu propune o revoluție, ci o scurtă evadare din ritmul cotidian.
„Unde poți ține ușa încuiată la noi?”, e o întrebare-cheie a filmului „A Stolen Meeting” („Varastatud kohtumine”), la care răspunsul vine instant: „Nicăieri”. În 1987, în Estonia, încă republică sovietică, nu mai există intimitate – conducerea de partid și de stat a eradicat-o.
„O întâlnire furată” (1988) a fost prezentat la KVIFF în cadrul secțiunii „Out of the Past” – mereu un program curatoriat inteligent, cu filme vechi și noi (dar strâns legate de istoria cinematografului), pe care, din păcate, îl frecventez mult prea rar, în graba mea permanentă de a acoperi cât mai multe titluri din competiții. Filmul estonian a fost restaurat cu ocazia centenarului regizoarei Leida Laius (1923-1996), restaurarea fiind sprijinită prin programul „A Season of Classic Film”, al Asociației Cinematecilor Europene (ACE). La proiecția din superba sală a Teatrului Municipal, proiecția a fost precedată de discursuri ținute de două foste membre ale echipei de producție: Tiina Lokk (în 1987 redactoare a filmului, din 1997 directoare a importantului festival „Black Nights” din Tallinn) și producătoarea Piret Tibbo-Hudgins. Aceasta din urmă a afirmat că, deși în țara sa au mai apărut destule regizoare înzestrate, Leida Laius rămâne „regina cinematografului estonian”.
Filmul îi este tributar stilisticii (tardo)moderniste persistente din perioada glasnostului (transfocări, racursiuri, ralanti la climax, ecleraje impresioniste, stridențe sonore) și filonului melodramatic (accentuat de muzică), iar câteva momente ar ridica probleme astăzi (de pildă, secvența cu copiii din orfelinat), dar e revelator – și, totodată, remarcabil – pentru epoca sa. Lumea de pe ecran ne este familiară, cel puțin din alte filme: cozi omniprezente, trenuri și cămine de nefamiliști supraaglomerate, corupție, „raționalizare”, abrutizare etc.
Protagonista, Valeria („Valja”), interpretată de Maria Klenskaja, are background și motivație similare cu cele ale Matildei (Ana Ularu) din „Periferic”, al lui Bogdan George Apetri, dar amintește și de dârzenia și îndărătnicia Nelei (Maia Morgenstern) din „Balanța” lui Lucian Pintilie. Crescută fără părinți, Valja a învățat cum să-și atingă scopurile prin minciună, mită sau șantaj. Și, totuși, a plătit cu închisoare grea pentru că nu și-a trădat partenerul, iar acum, eliberată anticipat pentru bună purtare, plătește consecințele abandonării propriului copil.
Un film pe alocuri greu de urmărit, dar care stăruie în memorie (mai ales datorită Mariei Klenskaja), un film al unei cineaste mature și îndrăznețe, care merită să fie cunoscută și în afara Estoniei.
Se încarcă comentariile...
