Gală de succes a sopranei Adela Zaharia la Sala Radio

În compania Orchestrei Naționale Radio, a Corului Academic Radio aflate sub conducerea italianului David Crescenzi, soprana Adela Zaharia, câștigătoare în 2017 a Premiului I la marele concurs Operalia-Plácido Domingo, a susținut chiar de Ziua Îndrăgostiților o Gală de operă, un program scurt, de numai patru arii, dar intens, dedicat unor pagini de extremă dificultate din teritoriile belcantoului pur rossinian și ale belcantoului romantic belliniano-donizettian. O selecție concentrată, menită să-i pună în valoare calitățile, un afiș la care nu se încumetă oricine într-o singură seară.

Foto trimisă de PR Radio România

Cavatina „Bel raggio lusinghier” din „Semiramida” de Rossini a pus din start în evidență virtuțile sopranei, vocalitatea de coloratură lirică, prospețimea de glas, atacurile fine de sunet, preluarea cu abilitate și delicatețe a fioriturilor, acutele strălucitoare și notele grave domoale, senzuale. Așa a fost prima secțiune Andante grazioso, urmată de un Allegretto „Dolce pensiero” elegant, cu cascade de agilități derulate dintr-o singură respirație pe arce lungi de frază. Un canto fiorito lejer care îi recomandă vocalitatea.

Cântată fără incisivul recitativ „Sediziose voci”, celebra cavatină „Casta Diva” din „Norma” belliniană a avut plutirea de sunet a unei rugi interiorizate a cărei emoție a sporit în intensitate la strofa a doua. Conectată la voltajul trăirii personajului, Adela Zaharia a expus linii întinse cu sunete de puritatea cristalului, care au amintit că Bellini fusese apreciat drept precursor al „melodiei infinite wagneriene”. Inflexiuni și mlădieri au însoțit cabaletta subsecventă „Ah, bello a me ritorna”, mai tot timpul eludată în concerte.

 Tot un titlu bellinian, „Puritanii”, a fost sursa pentru Introducerea „O rendetemi la speme”, aria „Qui la voce sua soave” și cabaletta Elvirei „Vien diletto”, prilej de expunere pentru lanțuri de pianissimi, într-un canto spianato di grazia, specialitate a belcantoului, ca și în canto fiorito  de care aminteam. Așa încât a desenat valuri de game ascendente, descendente, cromatice, țesături de virtuozitate spectaculoasă cu care Adela Zaharia s-a... distrat, ca și cu supra-acutele facil abordate.

Adela Zaharia. Foto trimisă de PR Radio România

Ultima piesă a solistei a fost marea scenă a nebuniei eroinei titulare din „Lucia di Lammermoor” de Donizetti, o culme a belcantoului romantic, tălmăcită ca un summum al performanțelor interpretative ale sopranei și înfățișată în condiții de puternică implicare dramaturgică, comunicare impresionant emoțională, expresivitate măiestrită, legato fluid, coloratură impecabilă, intonație fără cusur, final stratosferic glorios.

De Valentine's Day la Sala Radio, mulți dintre cei aproape 1000 de spectatori s-au îndrăgostit iremediabil de vocea și abordarea stilistică a Adelei Zaharia și așteaptă reîntâlnirea, sunt convins.

Sub bagheta energică, specializată în repertoriul italian a lui David Crescenzi, Orchestra Națională Radio a acompaniat profesionist și a oferit și câteva pagini instrumentale. La unele și-a adus aportul Corul Academic Radio, bine preparat de Ciprian Țuțu. Am ascultat Uvertura „Semiramida” de Rossini, corurile „Allegri! Beviam!...” (Verdi – „Ernani”), „Nella guerra è la follia” (Tarantella din „Forța destinului” verdiană), „A deux Cuartos”/„Le voici! Voici la quadrille!” (Intermezzo din „Carmen” de Bizet, singura muzică ieșită din perimetrul italian al programului!?) și Uvertura operei „Bătălia de la Legnano” de Verdi, o raritate și chiar o premieră, sper să nu greșesc, pentru România ultimelor multe decenii. David Crescenzi s-a încumetat astfel la o pagină necunoscută la noi, redată eroic cu participare masivă a partidei de alămuri, adăugând-o celorlalte piese des cântate, dovedindu-și apetența pentru asemenea deosebite audiții.

Un apendice

De aceea, fac o digresiune și reflectez acum în mod precis la Uvertura operei „Aida” compusă de Verdi pentru premiera europeană a arhicunoscutului titlu, care a avut loc în 1872 la Scala din Milano sub bagheta renumitului, în epocă, Franco Faccio. Ghinionul a fost că însuși compozitorul a renunțat la ea în timpul repetițiilor, în loc rămânând cunoscutul Preludiu, scris pentru premiera absolută de la Cairo, un an înainte.

Uvertura s-a cântat totuși în public de trei ori în 85 de ani, 30 martie 1940 (Orchestra Simfonică NBC New York, dirijor Arturo Toscanini), apoi la o dată neconsemnată după război cu Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma, dirijor fiind practic necunoscutul Bernardino Molinari și, în 2 noiembrie 1977, la Scala sub conducerea lui Claudio Abbado, care a înregistrat-o și pe un CD comercial cu Orchestra Scalei.

Observând preocuparea lui David Crescenzi, directorul artistic al Operei Naționale Române din Cluj-Napoca, de a readuce în atenție uverturi rar cântate, gândesc cu adresă directă că ar putea fi interesat să facă din România a treia țară care ar prezenta Uvertura „Aidei” verdiene, fie în concert, fie într-un spectacol, poate chiar de premieră. Ar fi o lectură inedită, nemaiauzită într-o sală de aproape 50 de ani, un boom mondial de marketing. Ar face înconjurul lumii.