Forţa libertăţii interioare

Zilele acestea am pierdut un pariu. Nu e nici primul, nici ultimul. Probabil. Dar este pentru prima dată cînd mă bucur că mi s-a întîmplat asta. Prin luna mai, într-o scurtă seară cu prietenii mei la un taifas, a venit vorba despre Festivalul Enescu. Despre anvergura lui, despre consistenţa şi complexitatea lui. Despre curaj.

„Tetralogia” lui Wagner fiind argumentul esenţial în spargerea oricăror şabloane la ediţia de acum doi ani. Spuneam atunci cît de mult regret că Patrice Chereau nu a mai aflat de povestea asta a lui Holender. Şi de evadarea de pe căi bătătorite şi sigure. Îl plăcea lui Chereau, ca şi lui Holender, flic-flac-ul în aer, fără plasă de protecţie dedesubt. Cînd l-am invitat la Festivalul Naţional de Teatru în 2005, am făcut şi o „ Nocturnă” cu el. Una dintre cele mai răvăşitoare pentru mine. Tonul confesiunii lui... Wagner, experienţa de la Aix-en-Provence, Koltes, Dostoievski... A vorbit apăsat despre curaj şi libertate interioară. În viaţă şi în profesiune. Am vorbit, cînd ni se montau microfoanele, nu ştiu de ce, despre dervişi şi Istanbul. Despre experienţa lui la Moscova. Despre iubire. De cîteva zile mă gîndesc la Patrice Chereau. Îl port cu mine şi împărtăşesc cu el unicitatea clipelor de graţie. Nu am crezut că Britten şi Simfonia a patra a lui Shostakovich vor înghenunchia prejudecăţi, snobisme, nepricepere. La asemenea program, chiar susţinut de una dintre cele mai mari orchestre ale lumii – Berliner Philarmoniker – sosită pentru prima dată aici, nu prea poţi să dai buluc doar ca să fi în trend. Pereţii ingratei Săli a Palatului, intervalele, scările au fost tapetate cu rînduri de spectatori care au stat în picioare. Două ore şi jumătate. Spectatori eleganţi, de toate vîrstele.

Miracolul muzicii a făcut ca oamenii să se îngăduie unii pe ceilalţi. Inteligenţa sclipitoare a unui artist de talia lui Sir Simon Rattle a fost cheia decodării, pentru noi, muritorii de rînd, a abisurilor, tenebrelor, funebrelor acorduri, a dimensiunii esenţiale a lui Shostakovitch şi a armoniei perfecte a unor muzicieni pentru care rigoarea şi creativitatea merg umăr la umăr. Ce şansă pentru mine şi pentru prietenii mei...  Tăcerea de după ne-a fost complicele ideal. Despre Fazil Say am auzit cu cîţiva ani în urmă de la băiatul meu. Acum, însă, am văzut cum corpul lui împinge sunetul ca să se nască. Ca mama pruncul să iasă din pîntecul ei. Transa lui e vrajă. Acolo se petrec minunile. Acolo se pun altfel de accente, acolo curajul minţii lui, filosofia lui învîrtesc un mecanism unic. Ca cel al dervişilor. Acolo, Fazil Say ştie să spună povestea muzicii lui, a sunetelor perfecte care sînt poftite cu gesturi tandre pe lumea asta. De asta are curaj. Să cînte altfel, să spună lucruri altfel care să-i atragă condamnare politică, să privească altfel, să se topească în normalitate şi smerenie, să-şi asume, cu alte cuvinte, libertatea interioară. Am simţit că am zburat, puţin, prin lumea lui. Un neprofesionist ameţeşte. M-am sprijinit de energia lui care învolburează aerul. Şi mi-am salvat sufletul de la nimicnicie. M-am echilibrat şi pot să merg mai departe pe sîrma vieţii mele.