Europa, sub teroare: etapele următoare

Nici cei mai prudenţi analişti în domeniul militar şi de securitate nu mai pot nega acum realitatea eludată decenii de-a rândul în numele corectitudinii politice: au fost pregătite cu minuţie celule „în aşteptare“ în toată Europa, pentru momentul prielnic pentru declanşarea unui master-plan proiectat pentru a instaura panica şi teroarea pe continentul nostru.

Maeştrii artizani ai acestui plan s-au succedat în spaţiul a cel puţin două generaţii, începând cu primii teoreticieni din OLP şi celulele embrionare ale revoltei palestiniene, dezvoltate apoi în reţeaua care, în generaţia următoare, avea să fie preluată şi organizată militar de AL Quaeda urmând planul globalist al lui Bin Laden. Pentru a ajuge, acum, la o Internaţională Teoristă gândită şi asamblată pentru a funcţiona ca in organism cu decizie centralizată şi celule de execuţie autonome sau semi-autonome, formate majoritar din naţionali aprţinând statelor unde sunt implantate.

Evoluţia acestei organizări a urmat o linie extrem de interesantă: dacă vă mai amintiţi, OLP-ul lui Arafat, apoi organizaţiile teroriste desprinse din structura iniţială, au încercat să stabilească o primă formulă de colaborare internaţională în reţea. În acest sens, au finanţat masiv, au asigurat sprijin logistic şi instructaj pentru "echipele europene", fie că era vorba de IRA, Brigăzile Roşii, ETA, Fracţiunea Armata Roşie, Organizaţia revoluţionară 17 noiembrie...Problema care a apărut aproape imediat şi s-a amplificat treptat până la fricţiuni serioase, a fost că, "idealurile comune ale revoluţiei continue" nu erau suficient de puternice pentru a estompa diferenţele fundamentale născute din tradiţiile proprii de mediu cultural, mentalităţi şi condiţionări sociale ale fiecăreia dintre grupările teroriste. Astfel încât, odată cu Al Quaeda, a fost favorizată tendinţa care a devenit acum regulă, cea de a aduce noi şi noi adepţi sau voluntari înspre organizaţia-mamă, pentru educare şi antrenament militar, urmând ca mulţi să se întoarcă în ţările lor de origine şi să formeze "celulele în aşteptare". Majoritar, ei proveneau (asta se întâmplă şi acum) din rândul comunităţilor musulmane din ţările Occidentului european.

Factorul nou, excepţional de interesant pentru planificatorii organizaţiei teroriste, este că, de data asta, nu mai sunt obligaţi să colaboreze cu "stăini" şi capacităţile lor locale, ci au la îndemână un material uman vast şi din ce în ce mai motivat, adică generaţia tânără şi foarte tânără de cetăţeni europeni cu originea în comunităţile musulmane de mari dimensiuni din suburbiile principalelor oraşe din vestul Europei.  Esenţial este un câştig logistic enorm: nu mai este nevoie ca "celulele în aşteptare" să se grefeze într-o societate străină, potenţial ostilă sau oricum nesigură la nivelul contactelor necesare supravieţuirii. Ele se dezvoltă în propria lor lume coerentă, perfect integrate în comunităţile care, după cum s-a dovedit şi acum, au devenit imediat nu numai simpatetice, ci se constituie în pavăză totală, asigurându-le, în caz de nevoie, protecţie, sprijin şi cale de ieşire protejată.

Ne aflăm în momentul în care s-a dat semnalul activării treptate a a acestor celule. Doar una singură, cea coordonată operaţional de Abdelsalam, a produs atentatele de la Paris şi Bruxelles. Mai sunt multe altele despre care se crede că vor intra în acţiune în perioada imediat următoare.

Dacă aceasta este de acum o certitudine, restul problemelor urmează doar să apară.

Prima incertitudine, pe cât de reală pe atât de totală, este legată de numărul jihadiştilor care s-au întor în Europa după ce au efectuat stagiul de luptă în Siria, Irak, Afganistan, Libia sau în ţările din Africa Neagră. Se vorbeşte acum despre o cifră minimală de 4000 de oameni, dar este extrem de posibil ca numărul să fie cu mult mai mare, cumulând de data asta nu numai "luptătorii străini" ci şi pe cei care s-au dus doar în taberele de pregătire şi nu au mai ajuns pe front. Există informaţii convergente că, cel puţin în ultima perioadă, în taberele din Tunisia şi Libia, pregătirea acestora din urmă nu a mai fost una generală de luptă, ci una strict legată de operaţiuni punctuale de gherilă urbană în sistem kamikaze şi acţiuni de sabotaj.

A doua incertitudine este asupra momentului când, în Europa, în paralel cu atentatele teroriste, urmează să fie importate şi conflictele religioae din spaţiul lumii islamice. Şi când, în consecinţă, vor izbucni conflicte armate între diversele facţiuni care reprezintă comunităţil sunite şi şiite, adeseori egale în număr un unele suburbii. Deocamdată, ele sunt unite în ideea răzbunării comune împotriva "cruciaţilor", dar, odată cu revenirea "luptătorilor străini", este inevitabilă şi aducerea în teren a raţionamentelor conflictului sunito-şiit care va exploda şi aici, în Europa, cu aceeaşi intensitate ca în Orientul Apropiat.

Din nefericire pentru noi (dar, deocamdată, şi foarte departe de atenţia opiniei publice) a început demult o bătălie foarte dură pentru supremaţie în influenţarea comunităţilor musulmane din Europa şi câştigarea de zone de influenţă, inclusiv teritorială. Bătălia aceasta este pe numărul şi dimensiunea teritoriilor unde fiecare dintre marile puteri din lumea musulmană (Arabia Saudită şi Turcia) construiesc moschei, simbolul tradiţional al impunerii unui control de teritoriu.

Este vorba despre o bătălie teribil de dură în care fiecare dintre protagonişti a investit sume imense. Până recent, teritoriile de influenţă nu se suprapuneau decât în mică măsură. Numai că, în acest moment, viziunea neo-otomană a decidenbţilor Turci vizează o restaurare a gloriei pierdute şi, de ce nu, o recuperare a ruşinii şi umilinţei pe care Turcia a resimţit-o în momentul destrămării Imperiului său prin voinţa şi după desenul impus de puterile occidentale.

Europa a devenit noul "teritoriu de vânătoare", cu construirea accelerată de moschei şi centre culturale islamice, cursă în care Arabia Saudită se află mult înainte, cu Turcia încercând să recupereze rapid în Balcani, inclusiv în neaşteptat de ofertanta Românie.

Cum toate aceste logici vor evolua pe viitor, în ce moment ele vor deveni direct conflictuale aşa cum se întâmplă în Orientul Mijlociu? Cum aceste logi de extensie şi implantare (care au dus ca, acum, religia musulmană să fie a doua religie oficială a Franţei catolice, spre exemplu) vor intra eventual pe un curs de coliziune directă şi violentă cu ceea ce începe să se formeze acum în unele ţări, adică miliţii "creştine şi albe" de tip "vigilantes" şi care sunt gata să "elbereze Europa de parazitul fundamentalismului islamic"? Care urmează să fie, în acest caz, contra-reacţia a comunităţilor musulmane?

Nimic poate fi mai încântător pentru un planificator militar al ISIS decât această enumerare de vulnerabilităţi care se pot transforma în explozii violente. Astfel, şi-au îndeplinit misiunea de a implanta detonatoarele haosului în Europa doar cu pierderi umane minimale şi costuri materiale absolut neînsemnate. Ce au vrut - şi asta este pe cale să se producă acum - este să introducă în Europa virusul nesiguranţei, panicii şi incertitudinii asupra viitorului imediat la nivelul vieţii individuale, specifică străzilor din Beirul Kabul, Alep, Damasc, Cairo sau Tripoli.

Ştiind foarte bine, din proprie experienţă, că spaima endemică poate fi o armă mortală care anihilează sisteme sociale întregi.

Nu vă faceţi iluzii, aceasta este ţinta, acesta este programul, astfel se pune în aplicare, treaptă cu treaptă, tragedie după tragedie.

Mai ştie şi mai poate Europa să se apere? Mai vrea s-o facă? Mai are cu ce? Nu ştiu. Nimeni nu ştie. Răspunsul îl vom afla pe pielea noastră.