Etajul unsprezece

Bucureştiul e mic. E spaţiul dintre patru blocuri, toate de zece etaje. Între blocuri, o strada secundară, o parcare mică şi un spaţiu de joacă pentru copii la fel de mic. Totul e mic. Şi ”ţarcul” în care sunt înfipţi câţiva plopi, o masă, două bănci, plus un fotoliu capitonat şi o cuşca de câine, tot mic este. Din locul de joacă ieşi in parcare, din parcare intri în ”ţarc” printr-o poartă făcută în gărduleţul din plasă metalică.

Nu trece de brâul unui adult, dar are zăvor! Stau cu fundul pe bordură, fumez o ţigară, mă gândesc să mă las, dar gândul ăsta ca o promisiune nu depăşeşte spaţiul umplut de fumul care se ridică lent, cumva a mirare. În ”ţarc” se joacă nişte copii. Fac gălăgie, ţipă, se ceartă şi râd. Asta până apar adolescenţii, fete şi băieţi, cu mutre în perpetuă transformare, cu priviri care se vor interesante şi cu haine şi freze pe măsură. Îşi dau aere de maturi, merg în grupuri şi intră în ţarc precum nişte lei, revendicând teritoriul.

Izgonesc copiii de la umbră, ca şi cum i-ar izgoni din jurul unui loc de adăpat. Mârâieli, proteste inconsistente, succes. Ţâncii sunt expulzaţi în luminişul colorat strident cu tobogane, leagăne şi alte alea. Copiii se adaptează urgent. Băncile sunt înţesate de adulţi. Mame, bunici, taţi, vecini, prieteni. Femeile bârfesc, citesc o revistă, îşi adulmecă odraslele, comentează sau tac. Stridente sau discrete. Unele sunt corpolente, altele, pe o bancă exclusivistă, se ţin bine şi afişează o eleganţă de cartier în care se poate confirma succesul lucios al mall-ului de sector. Bărbaţii stau în grupuri, vorbesc tare, beau bere şi, din când în când, înjură. Mă ridic pentru a face loc unei maşini care se vâră în parcare.

Dă cu spatele ca o căţea în călduri. Aleg alt colţ de bordură, mă aşez, ridic privirea. Şi cerul e mic. Mic şi neregulat. Blocurile au zece etaje, cerul e al unsprezecelea. Nu e lift până acolo, dar poţi urca pe scări. Cerul e un tavan uscat, de un senin bolnăvicios. Dacă aş vedea un nor, i-aş da un nume. Nu trece nici unul, aşa ca suflu un fum şi-l las să moară anonim. Lângă mine apar doi puştani care vorbesc despre dentist. Unul se laudă că tocmai rezistase eroic. ”Câte carii ai avut?” întreabă celălalt, plin de respect şi o oarecare invidie. ”Două pe o măsea!” se umflă în pene povestitorul. ”Pfff, păi şi asta e mult? Ia uite aici, zice adversarul, eu nu mai am măseaua asta deloc!”

Îşi cască gura cât poate, celălalt priveşte cu reală admiraţie. ”Vezi? concluzioneaza cel rămas fără măsea, eu nu am stat să o plombez. Am avut un milion de carii. Acum, nu mai am măsea şi am scăpat şi de carii!” S-au depărtat. Eu am rămas pe o bordură pocnit de un fel de dumirire. Copiii gândesc simplu. Dacă nu ai măsea, se cheamă că nu ai carii! Mă uit la blocuri şi mi le închipui ca pe un fel de măsele cariate.

Unul dintre blocuri e recent făţuit şi pare mai nou, deşi nu e. Sub pudra aia e tot zidăria bătrână de vreo patruzeci de ani. Bucureştiul rânjeşte spre cer cu măsele cariate. Un grup de adulţi se decide să mergă la umbră. Intră în ţarc alene, cu mişcări pahidermice. ”Leii” o taie făcând pe indiferenţii.

În mod paradoxal, aflaţi în anturajul părinţilor, copiii recapătă dreptul de a intra în ”ţarc”. Ciclul vieţii. Toate astea la numai cinci minute de Mc-ul din Dristor. Pe un perimetru triunghiular, cu patru blocuri şi două străzi, căci Laboratorului se bifurcă precum limba unui şarpe înainte să dea în Râmnicul Vâlcea. Am impresia ca sunt un fel de bacterie bălăcindu-se într-o picătură aşezată pe o lamă, sub lentila unui microscop. Sau poate e o lupă aşezată în dreptul soarelui.

Ridic faţa, mă uit drept în sus, încercând să nu clipesc.

Rânjesc.