Ecranul global: Cum să faci ca povestea ta să nu pară dintr-alt film?

Dar cine stă fără TV, advertising, jocuri video, filme de cinema digerate în paralel cu ceva fast-food? Acestea nu sunt doar logici paralele ale divertismentului. Sunt instrumentele unei noi politici globale, ecranocraţia. Vizionare plăcută!

De la cinematograful clasic, care avea să îndrepte arta spre parteneriatul domestic cu ecranul, până la spoturi ambulante, derulate în autobuz sau pe peretele de bloc, povestea a început să vândă. Ne-am trezit uneori că suntem plătiţi să le adăpostim pe marginea de jos a balconului, acolo unde atârnă, pe un banner uriaş, dorinţele şi visurile oamenilor obişnuiţi. Individul postmodern a simţit nevoia să (se) vadă, aşa că ecranul a început să facă parte din antropologia-sociologică emancipată: foamea consumului vizual a trecut prin trei vârste- ecranul-spectacol, ecranul-comunicare, ecranul-global. Ultimul ne-a proiectat pe toţi. Ne-a aruncat în afara noastră, şi pe bună dreptate ne-a dat ceva ce simpla noastră alăturare nu ne îngăduise vreodată: un spaţiu narativ, un loc al tuturor în care ne derulăm simultan poveştile, fără ca ele să sufere vreo contradicţie.

Dacă simţi nevoia unei sentinţe acreditate, atunci Lipovetsky şi Serroy au dat soluţia Ecranului global. Cultură, mass-media şi cinema în epoca hipermodernă, unul dintre cele mai bune studii de critică de film şi de atropologie descâlcită de pe picior postmodern. În trei paşi, filosofii francezi sparg hipermodernitatea în Logicile hipercinematografului, Neomitologii şi Toate ecranele din lume.

Departe însă de a fi doar o recenzie mascată, postarea de astăzi are rolul de a ne întoarce la himera pe care o împărtăşim obsedant: cum poate limbajul filmic să despartă cele mai ascunse aşteptări lăuntrice ale noastre de multiplele feţe ale societăţii actuale, aşa încât ele să nu mai pară, vorba românului, din alt film?

De la filmul mut la cele mai rafinate tehnici de promovare şi consum, ecranul global este produsul-metaforă ideal al societăţii postmoderne. Este reprezentarea unei vii adicţii a consumului, care se măsoară, tentant, după: cineidolatrie, cinefilie şi cinemanie.

Mai simplu spus, cinematograful a migrat spre formula unei arte de masă, în care grupuri şi microgrupuri se recunosc la unison prin identităţi de sex, politice, religioase, culturale.

Problema, de fapt, e ceva mai comună: indiferent de peliculă, la final, reîntoarcerea la realitate îţi aduce aminte că povestea ta face parte din alt scenariu- este revenirea la un univers în care nimic nu e suficient pentru o viaţă fericită, dar totul este prea mult pentru a face fiecare pas către ea. În planul acesta apare ceea ce este numit de către cei doi filosofi imaginea-exces: mişcare haotică, efort, peripluu, căutare, încurcare, în orice caz, o mobilitate dezordonată şi suprasolicitată a fiecăruia dintre noi. E fuga de sine, trucată în maratonul făcut cot-la-cot cu celălalt: consumul unor idealuri comune în relaţii normalizate, grupuri de interes suprapuse, consumatoare de iubiri paralele, eşecuri comune, conlocuiri înţelese ca parteneriate civile. Şi cam atât.  Apare apoi imaginea multiplex: inserţia fiecăruia într-un timp filmic în care cresc, alături de toate răsucirile noastre, norme şi perspective socio-culturale, morale, estetice. Iar ca să facem faţă fiecăreia, recurgem, mai mult sau mai puţin voluntar, la imaginea-distanţă: ironia, luarea peste picior a gravităţilor care la o a doua pătrundere, ne par insurmontabile, umorul-negru, situarea tuturor obstacolelor cotidiene într-un demers de degrevare de la seriozitatea lor. Luarea Eului în râs: cu aceasta ultimă imagine capitalul cultural al ecranului global apare ca epopeea homerică a secolului XII. E povestea tuturor, mitologizată într-un produs de larg consum, într-o paradă de imagini-alegorii în care suntem actori şi spectatori deopotrivă.

Puţini au înţeles că ecranul global ne-a făcut pe toţi mai senzualişti, mai vizuali. E o ţinere de minte exersată altfel, prin consumul de imagini ca păstrare a lor. Nu trăim chiar moartea celei de-a şaptea arte, să fim serioşi.

Dar cine stă fără TV, advertising, jocuri video, filme de cinema digerate în paralel cu ceva fast-food? Acestea toate nu sunt doar logici paralele ale divertismentului. Sunt instrumentele unei noi politici globale, ecranocraţia. Vizionare plăcută!