Despre tragedia de la Belgrad și responsabilitatea împărțită între părinți și școală. E vremea să deschidem discuțiile și în România!
0Tragedia care a avut loc recent la o școală din Belgrad, în care un copil a ucis alți copii, nu are cum să te lase indiferent, fie că ești părinte, fie că nu. Mai ales în cazul părinților, primul gând, automat, instant, e la copilul tău, chiar dacă, desigur, nici măcar nu te afli în țara în care s-a petrecut nenorocirea.
A fost la fel și în cazul meu. Dumnezeu mi-a binecuvântat familia cu un copil minunat, o fiică de care sunt extrem de mândru și căreia, la fel ca orice tată, îi doresc tot binele din lume. Deși fiica mea este de acum mare, nu am putut să nu mă gândesc la anii ei de școală, la colegi, prieteni, interacțiuni cu alți copii și, evident, la siguranța lor.
În România am fost feriți, până acum, de tragedii la o asemenea scară și sper să rămână la fel, dar este o garanție pe care nimeni în lume nu ne-o poate oferi. Un gând nebunesc, izolat, nu poate fi combătut la nivel individual de nimeni, dar asta nu înseamnă că nu există acțiuni care pot fi și trebuie luate ex ante.
Prima condiție? Să ne pese.
Sunt aproape sigur că și copilul ucigaș de la Belgrad a dat anumite semnale, poate nu neapărat cu privire la intențiile sale criminale, dar sigur cu privire la modul în care vedea lumea, la modul în care se simțea în ea și în care interacționa cu alții.
Veți spune poate că în urma unui astfel de eveniment este relativ ușor, ca după orice fapt deja petrecut, să vii cu explicații și aveți dreptate. Dar eu cred că suntem obligați, și în România, să medităm intens asupra situației de la Belgrad și să ne gândim nu doar la ce se putea, teoretic, face, ci și la ce trebuie să facem noi, în țara noastră. Și trebuie să ne punem întrebări.
Au fost părinții suficient de atenți sau de interesați de cum trăiește copilul lor? Dar profesorii? Au observat ceva? Le-a păsat?
Ne-am dori ca toate școlile, pe model american, să fie dotate cu detectoare de metal și porți de siguranță? Vrem să arate ca niște cazemate?
Suntem destul de stricți în ceea ce privește nu doar accesul la arme de orice fel, dar mai ales la a controla, permanent (!) dacă acestea sunt depozitate conform legii?
Dacă, totuși, identificăm un copil cu probleme, ce facem? Și, mai ales cine face?
Am văzut recent în presă reticența părinților în accepta dependența copiilor lor de droguri! Nu ar fi cazul unei legislații revăzute?
La nivel de școli nici măcar nu se pune întrebarea, pentru că acolo avem certitudinea: nu există suficienți consilieri disponibili pentru elevii care întâmpină anumite probleme în viață.
Oare nu ar fi bine să demarăm rapid, acum, parteneriate cu specialiști privați în domeni, care să își ofere gratuit serviciile de consiliere și să beneficieze, în schimb, de anumite facilități fiscale de exemplu?
Întrebările sunt multe, iar lista unor posibile acțiuni urgente este lungă, dar eu cred că trebuie început. Orice, absolut orice inițiativă care poate ajuta, cât de puțin, la evitarea producerii unor tragedii similare cu cea de la Belgrad, trebuie lansată încă de azi.
Nici nu vreau să gândesc sau să scriu ce ar însemna să nu o facem pentru că din păcate am văzut cu toții. Am văzut copiii ieșind plângând din școală, am citit povestea fetiței care s-a întins lângă colegii uciși în speranța că ucigașul va crede că a murit și ea... Nu e destul?
Dar înainte de orice, cred că toți părinții din România trebuie să își reevalueze modul în care interacționează cu copiii lor, modul în care îi observă și le acordă interes. Nu spun, Doamne ferește, că orice copil care se confruntă cu probleme va face ceva similar, dar chiar și dacă își distruge, nebăgat în seamă, propria viață, deja e prea mult!
O vorbă înțeleaptă spune că este o vreme în viață, o vârstă, pentru fiecare lucru.
Cred cu toată tăria că mai ales în cazul celor mai mici, acea vârstă este aceea a unui interes sporit din partea părinților. Va veni, apoi, și vremea în care vom vrea să îi vedem independenți, cu inițiativă, încununați de succes, sănătoși și fericiți.
Dar până atunci, dragi cititori, cred că trebuie, și vă rog pe toți și pe toate, să acordăm, onest și realist, mai multă atenție copiilor noștri.
Se încarcă comentariile...
