Demnitatea, onoarea şi credinţa sunt salvarea demnitarilor penali

După cum lesne constatăm, „demnitatea”, „onoarea”, „credinţa” asigură reţeta succesului în cazul unora dintre demnitarii penali ai momentului. Alături de acestea stă şi o calitate care pare să fie arma principală a politicienilor cu aspiraţii-Minciuna.

Minciuna de partid şi de stat, minciuna electorală, minciuna profesională, minciuna ca unealtă de atingere a intereselor, minciuna parlamentară. Asigură salvarea. Asigură succesul. Aproape că este un pleonasm să spui politician mincinos, pentru că în politică minciuna este la bază. Nu cred că există politicieni care să nu mintă cu bună ştiinţă, cu intenţie.

Exemple pot fi oricând, demnitari notorii care au crezut că pot face orice în ţara asta, că li se cuvine acest lucru, dar pentru care nu vor fi traşi niciodată la răspundere. Trezindu-se ulterior din mărirea lor, din înaltul funcţiilor, doborâţi la pământ de cercetările, dosarele, acuzele penale şi cererile de arestare, Măriile lor, demnitarii, se transformă brusc în mieluşeii pregătiţi peste noapte de tăiere.

De unde atâta demnitate, onoare şi credinţă la demnitarii români corupţi până-n măduva oaselor şi mai mult decât atât?

Spectacolul televizionist ne prezintă circul politic, circul parlamentar, cu faze naţionale pe ţară, în reluare, cu şedinţe parcă, trase la indigo, dar fiecare cu particularităţile ei.

Pe de o parte, vedem câte un demnitar penal încercând să salveze aparenţele dar în primul rând propria piele, renunţând fără voie la imunitatea parlamentară, dispărând apoi şi ieşind pe uşa DNA-ului şi a arestului, pentru a da socoteală de faptele de corupţie de care e acuzat.

Pe de altă parte, asistăm la colegii lor demnitari notorii, penali, care îşi pun cenunşă în cap, strigă că sunt total nevinovaţi, fac apel la ceilalţi parlamentari, se gudură, se roagă, se împrietenesc cu duşmanii numai şi numai pentru a primi votul favorabil al acestora şi a scăpa de arestul cerut de lege.

Nu poţi, ca după scăparea lui Vosganian datorită solidarităţii parlamentare contra corupţiei, dar şi datorită mirului, credinţei afişate public, în dispreţul celor zece porunci şi al legii, să nu-l mângâi pe cap şi pe Şova, să-l scarpini între coarne, să-l ungi cu licoarea sfinţită şi să-l scapi de necaz.

N-am văzut frică mai mare, sperietură, implorare de ajutor şi milă, gudurare ca la cei doi apolstoli parlamentari, care au primit în dar imunitatea salvatoare de arest, de lege. Deocamdată. N-am văzut fricoşi atât de mari printre demnitari ca Vosganian şi Şova. Zmeii de ieri transformaţi în mieluşei de Paşte. Cum mergea el Şova, nevinovatul, de la senator la senator şi le căuta mâinile, strângându-le cu putere, cu disperare, implorându-i din priviri să-l scape de la sacrificare.

Să vezi demnitate, onoare, decenţă, asumarea responsabilităţii faptelor, punerea benevol la dispoziţia justiţiei din partea împricinaţilor? Nu. Nici vorbă de aşa ceva.

Cât despre demnitatea şi onoarea parlamentarilor care se băteau cu pumnul în piept în declaraţii publice, că sunt cu legea nu împotriva ei, adevărul s-a văzut tot la numărătoarea voturilor.

Pe de altă parte, unii dintre cei care l-au salvat pe Vosganian de ridicarea imunităţii parlamentare, în cazul Şova făceau pe justiţiarii, de parcă nici usturoi nu mâncaseră şi nici gura nu le mirosea. Este un exemplu cum minciuna în politică este capitală pentru succesul politicienilor, pentru interesul, dar şi pentru salvarea lor. Aşa este în România!

În contrast cu demnitari penali, fără demnitate, onoare şi credinţă adevărate, dar ascunşi după fustele imunităţii parlamentare de frica justiţiei, nu pot să nu văd şi unii penali, acuzaţi sau chiar condamnaţi, care chiar au arătat un dram de onoare, acceptând cu oarecare demnitate să fie cercetaţi, arestaţi sau judecaţi fără să implore mila publică.

Sunt unii oameni care şi-au acceptat cu demnitate pedeapsa şi nu imploră clemenţă cu orice mijloace şi preţ. Sunt chiar oameni de valoare, care au greşit la un moment dat şi acum ispăşesc în anonimatul arestului fără să se plângă, cum ar fi profesorul Gheorghe Mencinicopschi sau fostul fotbalist Gheorghe Popescu. Mai sunt şi alţii ca ei, pierduţi cu demnitate şi onoarea ce le mai au în anonimatul penitenciarelor. Îşi spală păcatele în penitenţă şi tăcere.

Unii dintre aceştia poate chiar au grave probleme de sănătate, dar nu se plâng public, nu se milogesc, nu imploră milă precum demnitarii notorii penali atunci când ajung în pragul arestului.

Câtă demnitate, onoare şi credinţă adevărate au acum cei care conduc România, când fac circ şi îşi bat joc public, dispreţuiesc vădit poporul care i-a urcat în fotoliile de demnitari, scaune care stau să-i arunce pe unii dintre ei pe uşile penitenciarelor, pentru faptele de care se fac vinovaţi?