De ce e nevoie de „școala părinților”

Ce mai freamăt, ce mai zbucium când s-a anunțat lansarea Strategiei Naționale de Educație Parentală! Mulți s-au făcut foc și pară pentru că statul, recte Ministerul Educației, le invadează căminul, îi pune să studieze cum se crește un copil în zilele noastre, îi obligă să revină la școală (aoleu!) și chiar că le va strica odraslele cu educația sexuală, despre care nici nu era vorba. În fapt, așa cum a explicat ministerul într-un comunicat însoțitor al strategiei, documentul „Părinți educați, copii fericiți" urmărește strict informarea părintelui asupra îngrijirii și creșterii copilului, fiindcă succesul școlar și în viață al celor mici se construiește nu doar pe cunoștințele dobândite în clasă, ci și pe starea de bine de acasă, pe atitudinea familiei față de învățare, precum și pe importanța acordată de familie educației. Și mai preciza ministerul că „Slaba informare a părinților din mediile dezavantajate privind creșterea și îngrijirea copiilor are drept consecință neglijarea copilului în toate formele ei de manifestare (fizică, educațională, emoțională și de sănătate mintală, precum și lipsa de supraveghere adecvată), factori care, alături de mortalitatea infantilă, sărăcie și malnutriție, afectează un număr semnificativ de copii și familiile acestora.”

Dar ce te faci când nu în mediile defavorizate – sau nu numai acolo – este problema? Când părinți din clasa medie sau foarte înstărită își lasă copiii să crească precum bălăriile, de capul lor, înconjurați de tot ce și-ar putea dori materialicește, dar nu și de reguli, valori și mai ales de afecțiune sănătoasă? Vedem cu ochiul liber, din păcate, unde duce lipsa de conexiune emoțională din primii ani de viață și ce consecințe are emanciparea prost înțeleasă și excesul de libertate acordat unor puști nefamiliarizați cu limitele și cu disciplina: de la dependențe timpurii de tot felul la ieșiri violente și abuzuri diverse, online și offline.

Cazul accidentului mortal petrecut la 2 Mai și provocat sub influența drogurilor merită privit și din perspectiva eșecului parental, dacă luăm în calcul istoria adicției și atitudinea sfidător-nepăsătoare ale tânărului implicat. Doar că, la nivel național, acesta nu este un episod izolat, fiindcă o rapidă trecere prin presa scrisă din anii post-decembriști arată că și alți adolescenți din familii cu stare materială bună sau foarte bună au avut la rândul lor deraieri comportamentale grave. Iată doar câteva exemple cu notorietate: unul a încercat să dea cu mașina peste fosta iubită urcând pe trotuar, altul și-a înjunghiat fosta prietenă și pe partenerul ei într-un parc, iar alți doi frați au molestat ani de zile minori și chiar și bebeluși, pentru propria plăcere bolnavă. Sigur, nu e direct vina părinților pentru asemenea fapte aberante, însă nu poți să nu te întrebi ce educație au primit acasă acești copii/tineri, de câtă atenție și supraveghere familială au beneficiat, ce valori morale le-au fost insuflate.

În cartea „Mitul normalității – trauma, boala și vindecarea într-o cultură toxică”, celebrul psihoterapeut Gabor Maté citează numeroase studii și observații științifice în sprijinul teoriei potrivit căreia problemele de sănătate psihică și comportamentale ale indivizilor, inclusiv adicțiile felurite, își au originea în adversitatea trăită în copilăria fragedă, indiferent că această adversitate a fost manifestă, de pildă sub forma violenței explicite, sau doar resimțită ca atare de copilul cu nevoi sufletești neîmplinite. Plecând de la ampla cercetare realizată de dr. Vincent Felitti în anii 1990 pe mai mult de 17.000 de persoane din SUA, el prezintă și cele trei categorii ale adversității: abuzul (fizic, psihologic, sexual), neglijarea (fizică, emoțională) și disfuncționalitățile în familie (alcoolism, consum de droguri, divorț sau pierderea unui părinte biologic, depresie sau tulburări psihice în casă, mamă agresată repetat, părinte încarcerat etc) și arată că astfel de experiențe, îndeosebi când sunt cumulate, predispun la dependențe și comportamente periculoase peste ani.

Prin urmare, responsabilitatea părinților în modelarea copiilor este uriașă, mai mare decât s-ar putea crede. Și chiar dacă sunt foarte mulți cei care se achită excelent de datoria parentală, din instinct sau ca o consecință a bunei lor informări din surse serioase, sunt și destui care ratează această nobilă misiune. Ba mai mult, unii nici măcar nu-și pun problema că n-au făcut ce ar fi trebuit, considerând că la crescut copii se pricepe orișicine și că, dacă le-au asigurat celor mici nu doar strictul necesar supraviețuirii, ci chiar un mediu opulent au fost părinți ideali.

În realitate, asemenea familii ar avea nevoie de educația parentală sus-menționată, numai că, nefiind obligatorii, acele cursuri nu vor fi, cel mai probabil, frecventate de persoanele care nu și-ar admite în ruptul capului limitele competenței în formarea propriilor vlăstare. După cum nota Erich Fromm, psiholog și sociolog de calibru, copilul descoperă și își însușește cerințele și regulile societății în familie, ceea ce înseamnă că, pentru o societate sănătoasă, echilibrată, este nevoie de părinți dedicați și conștienți de rolul lor. Mai rămâne ca și adulții să se lase convinși și… educați.