Crimă şi politică

Dacă acum 21 de ani, oamenii care au ieşit, cu un curaj nebun, să înfrunte sistemul cu mâinile goale, ar fi ştiut că aici se va ajunge, probabil că ar fi stat acasă şi nu s-ar fi întâmplat nimic.

Vă mai amintiţi scandalul iscat în primăvara acestui an, care a dus la arestarea senatorului Cătălin Voicu? Stenogramele publicate atunci dădeau imaginea unei caracatiţe ce-şi întindea tentaculele din lumea interlopă şi până în zonele cu aer rarefiat ale politicii. Timpul a trecut şi peste această poveste s-a aşternut praful, aşa cum se întâmplă cu marile scandaluri româneşti.

Măcar atentatul de la Piatra Neamţ, în care şi-a găsit sfârşitul unul dintre capii mafiei locale, să ne fi deschis din nou ochii. Cum de a fost posibil ca un om ca Aurelian Şoric să fi făcut carieră în Poliţie, ce decizii au dus la avansarea lui? Până la ce nivel se ştia sau se bănuia de legăturile cu lumea interlopă? Ştiau baronii politici locali? Dar secretarii de stat în MAI? Dar miniştrii care s-au succedat, de la numirea în funcţie a acestuia, în 2006?

Şi iarăşi, caravana a mers mai departe. Azi, la modă e o altă discuţie. Alte stenograme. În plin război intern în partidul de guvernământ, înregistrarea unei discuţii pe teme electorale de la PDL Hunedoara face deliciul zilei. Din discuţii ar reieşi că liderii locali ai partidului au mobilizat sume uriaşe - milioane sau chiar zeci de milioane de euro - numai pentru alegerea unui parlamentar pe un loc vacant dintr-o circumscripţie. Ceea ce ne face să ne întrebăm oare a câta parte din PIB a fost mobilizată la alegerile din 2008 şi 2009 şi cât va fi la cele din 2012? Şi discuţia înregistrată pe ascuns mai sugera ceva: existenţa unei caracatiţe de partid a numirilor în posturi la vârf din industria energetică şi nu numai. Ne întoarcem, oare, la cazul Cătălin Voicu?
Ce au în comun toate acestea? Ele sugerează unul şi acelaşi lucru: criminalizarea deciziei politice. Nu mai e vorba de incompetenţă, de strămoşescul principiu „noi şi-ai noştri", de gândirea îngustă, de activist de partid, de sifonarea unor sume de bani ca, vorba aia, „să ne fie şi nouă bine, că doar suntem la putere". E mult mai mult: decizia se ia pentru a servi interesele unor reţele ce nu mai au nimic în comun cu politicile publice. Ci reprezintă doar uriaşe organizaţii de stors bani, pe cale să ocupe România.

Aproape falit, statul taie cu disperare din politicile sociale. O restrângere a acestora doar la cei care au nevoie de sprijinul banului public este chiar binevenită. Dar România nu va deveni cu nimic mai bună dacă la capătul celălalt banii vor rămâne în mâinile mafiei politice. Dacă acum 21 de ani, oamenii care au ieşit, cu un curaj nebun, să înfrunte sistemul cu mâinile goale, ar fi ştiut că aici se va ajunge, probabil că ar fi stat acasă şi nu s-ar fi întâmplat nimic.
Astfel,  Emil Boc ar fi ajuns acelaşi activist destoinic dar, desigur, în alt partid. Iar Traian Băsescu ar fi servit tot România, poate de la Anvers.