Coabitarea pe modelul „Je m’en fiche!”

Ce presupune ruperea acordului de colaborare instituţională? Poate implica blocaje, poate conduce la o criză politică, dar coabitarea, ca fenomen, nu va dispărea decât în momentul în care Puterea îmbracă din nou veştminte monocrome, oricum s-ar traduce asta în realitate. Momentan, au reapărut declaraţiile privind suspendarea Preşedintelui.

Experienţa franceză a coabitării a fost adesea invocată în discursul politicienilor români. Modelul francez invocat nu prevede, însă, o ieşire pentru situaţii de urgenţă şi nici nu implică Justiţia în jocurile politice.

“Coabitarea” menţionată în acordul de colaborare instituţională semnat de Preşedintele României şi de către şeful Executivului reprezintă, în sens politic, “cooperare, în scopuri specifice, fără a forma realmente o coaliţie” (“The Concise Oxford Dictionary of Politics”, 1996). Termenul a apărut în Franţa şi desemnează, în mod tradiţional, aranjamentul unui cuplu necăsătorit care împarte aceeaşi locuinţă, fără a-şi asuma însă un parteneriat legal.

O astfel de situaţie a apărut în 1986, în Franţa, în momentul în care preşedintele de stânga, Francois Mitterand, s-a confruntat cu guvernul de dreapta condus de Jacques Chirac. La rândul lui, Chirac, devenit preşedinte, a fost nevoit să îl numească în funcţia de premier pe liderul socialist Lionel Jospin, moment în care a fost din nou necesară instituirea coabitării.

În România, acordul de colaborare instituţională între Preşedinţie şi Guvern a fost semnat, la data de 12.12.2012, de reprezentanţii ambelor instituţii politice, după ce preşedintele Traian Băsescu l-a numit în funcţia de prim-ministru pe liderul Partidului Social-Democrat, recunoscând astfel victoria Uniunii Social Liberale la alegerile parlamentare din 9 decembrie şi pledând pentru necesitatea constituirii unui mecanism care să împiedice abuzurile din ambele direcţii.

Potrivit documentului regăsit pe site-ul Administraţiei Prezidenţiale, acordul a fost necesar “pentru a crea mecanismul funcţional al coabitării” şi viza mai multe domenii: orientarea strategică a ţării, securitatea, independenţa justiţiei şi “respectul pentru valorile constituţionale”, priorităţile de apărare a României şi “orientarea în direcţia aprofundării integrării în cadrul construcţiei europene”.

În cadrul acordului, ambii semnatari şi-au asumat angajamentul de a se “abţine” de la provocarea unor conflicte politice, precum şi de a respecta o serie de reguli în relaţiile cu partenerii externi. Totodată, aceştia s-au angajat “să evite confruntările publice inutile” şi să recurgă la consultări pentru a soluţiona problemele apărute.

În cadrul aceluiaşi acord există şi o serie de prevederi care vizează abordarea, la nivel discursiv, a parteneriatului: “Părţile se angajează, de asemenea, să evite expresiile dure, atacurile de orice fel. Ele se vor abţine de la expunerea publică a temelor nediscutate (...).”

În cazul în care prevederile acordului de colaborare instituţională nu sunt respectate sau intervine un blocaj, se propune elaborarea unui mecanism de soluţionare a disputelor, alcătuit din consilieri şi miniştri, comisie de arbitraj la care nu s-a recurs, deocamdată, în ciuda derapajelor frecvente şi evidente.

De la data semnării acestui acord şi până în prezent, ambii semnatari şi-au exprimat poziţia referitoare la “pactul de coabitare”, a cărui importanţă era redusă ori exagerată, în funcţie de conjuncturile politice de moment.

La începutul lunii martie, la scurt timp după semnarea acordului, prim-ministrul Victor Ponta explica principalele prevederi, arătând că este “un angajament asupra faptului că fiecare îşi va îndeplini doar atribuţiile care îi revin” prin natura funcţiei. Atribuţiile respective nu sunt, însă, desemnate întotdeauna în mod clar, astfel încât adesea a fost necesară intervenţia Curţii Constituţionale pentru a media conflictele instituţionale, iar pactul de coabitare a devenit, la rândul lui, un astfel de instrument.

În luna aprilie, liderul Executivului transmitea un alt mesaj referitor la pactul de coabitare, în plenul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, arătând că “există o înţelegere clară de cooperare, de coabitare între preşedinte şi şeful Guvernului”. Semnul de egalitate aşezat între cooperare şi coabitare este, însă, forţat, în condiţiile în care coabitarea se referă mai ales la faptul că reprezentanţii celor două instituţii politice coexistă, însă nu sunt obligaţi să coopereze.

Ulterior, într-o  intervenţie pentru site-ul “Gândul”, premierul nuanţa declaraţia, răspunzând unei afirmaţii făcute de preşedintele Senatului, Crin Antonescu şi dezvăluind motivele din spatele acordului de colaborare instituţională.

“Coabitarea este impusă de două lucruri: în primul rând, că în 2009 a câştigat domnul Băsescu şi au pierdut domnul Geoană şi domnul Antonescu. În al doilea rând, a fost impusă de faptul că anul trecut nu am reuşit să avem 50% prezenţă la referendum ca să-l demitem.”

Totodată, acesta a subliniat că, la rândul lui, preşedintele Traian Băsescu a fost nevoit să semneze pactul de coabitare, după ce USL  a câştigat alegerile din 9 decembrie 2012, ceea ce a reprezentat pentru Traian Băsescu, fie şi în mod indirect, o înfrângere.

Pe de o parte, Traian Băsescu a câştigat alegerile prezidenţiale şi a evitat suspendarea, iar de cealaltă parte, USL a obţinut, la alegerile parlamentare, 70% din voturi, dar nu a reuşit să îl îndepărteze pe preşedinte de la conducerea statului.

S-a ajuns, astfel,  la o situaţie în care România este condusă de un preşedinte legitimat prin vot universal, dar a cărui legitimitate a fost indirect afectată de un nou sufragiu, iar teoretic, cel mai recent dintre cele două capătă mai multă greutate, în timp ce instituţia prezidenţială pierde teren. În aceste condiţii, principalul obiectiv al preşedintelui ar fi, teoretic, să recapete susţinerea cetăţenilor, dar faptul că se află la final de mandat şi nu mai are posibilitatea de a mai candida nu ar justifica o luptă politică iniţiată numai în acest scop.

La jumătatea lunii februarie, preşedintele Traian Băsescu afirma că ideea elaborării acordului de colaborare instituţională i-a aparţinut, prezentându-se ca iniţiator al proiectului şi pledând, indirect, pentru colaborarea instituţiilor statului. În ciuda faptului că alţi actori politici au contestat documentul, la câteva luni mai târziu, şeful statului susţinea, într-un interviu acordat unui cotidian austriac, că pactul de coabitare “funcţionează perfect”, iar între Guvern şi Preşedinţie, din acest punct de vedere, nu există conflicte.

La mai puţin de o lună după această declaraţie, au apărut tensiunile în relaţia dintre cele două instituţii politice. Într-o declaraţie de presă susţinută la Palatul Cotroceni, preşedintele Traian Băsescu a criticat Acordul de Parteneriat încheiat între Guvern şi Comisia Europeană, făcând totodată referire la pactul de coabitare:

“Oricâte acorduri de coabitare ai avea, ele nu înseamnă şi minciună prin omisiune”.

A fost, din partea preşedintelui, unul dintre primele semne că acordul de colaborare urma să devină subiectul unei dispute instituţionale, dispută acutizată de replica tăioasă a prim-ministrului Victor Ponta: “Pe domnul preşedinte nu-l mai bagă nimeni în seamă prin străinătate şi atunci mai face şi el nişte declaraţii pentru presă”.

Ulterior, coabitarea dintre preşedinte şi premier a suferit lovituri multiple, cei doi asumându-şi poziţii contradictorii în discursul referitor la teme politice vitale. Un exemplu în acest sens este contradicţia evidentă din declaraţiile celor doi, referitoare la conflictul din Siria: pe de o parte, preşedintele a vorbit despre prudenţă, de celaltă parte, liderul Executivului a pledat pentru măsuri ferme şi a afirmat că vinovăţia regimului de la Damasc este “imposibil de contestat”. De asemenea, i-a solicitat preşedintelui să exprime un punct de vedere clar, în condiţiile în care acordul de colaborare instituţională specifică faptul că politica externă intră în atribuţiile preşedintelui.

La rândul lui, preşedintele Traian Băsescu a abordat problema şomajului, de exemplu, în condiţiile în care acelaşi acord precizează că, în sfera politicii economice şi sociale, responsabilitatea îi aparţin prim-ministrului. Deşi acordul de colaborare instituţională nu interzice poziţiile publice divergente, prevede ca acestea să fie exprimate “la nivel tehnic, cu referire directă la argumente de această factură şi nu cu abordare politică”.

Ruperea acordului nu presupune dispariţia fenomenului de coabitare, ci un pas înapoi de la angajamentele asumate în interesul ţării. În condiţiile în care multe din aceste angajamente au fost încălcate deja, ruperea acordului de colaborare nu face altceva decât să oficializeze realitatea-  pactul de coabitare inspirat de la francezi a funcţionat pe modelul “Je m’en fiche”, iar ambii actori politici au fost neglijenţi în ce priveşte respectarea prevederilor acestuia.

Abordarea politicianistă este vizibilă în cazul ambilor reprezentanţi ai instituţiilor statului. Premierul Victor Ponta, a cărui formaţiune s-a detaşat pe scena politică atât ca dimensiuni, cât şi ca număr de susţinători, acţionează în interes electoral şi din postura de lider al Executivului.  

În perioada în care Franţa s-a confruntat cu experienţa coabitării, la nivelul şefilor de stat s-a ivit un alt tip de criză, similară unei crize de identitate. Preşedintele, care în mod normal îşi asuma rolul de arbitru, a fost nevoit să se repoziţioneze, pe fondul accederii la putere a adversarilor.

În cazul preşedintelui Traian Băsescu, imposibilitatea de a mai candida la alegerile prezidenţiale sugerează, teoretic, că miza confruntărilor cu Guvernul este nulă.

 Cu toate acestea, faptul că şeful statului şi-a asumat parteneriatul politic cu un partid nou înfiinţat sugerează că, în cele din urmă, capitalul electoral ar putea reprezenta una din mizele confruntărilor politice.

Astfel, faptul că atât premierul, cât şi preşedintele au propriii candidaţi favoriţi în cursa pentru alegerile prezidenţiale demonstrează că disputele de natură instituţională reprezintă, de fapt, o campanie electorală anticipată şi prelungită.

Politologii francezi Philippe Ardant şi Olivier Duhamel teoretizează, în articolul “La dyarchie” publicat în revista “Pouvoirs” (1999, p.p 5-24), fenomenul coabitării şi susţin că există  manifestări distincte, dintre care amintim: coabitarea conflictuală dinaintea alegerilor, respectiv coabitarea consensualistă a finalului de mandat.

Evoluţia discursului preşedintelui Traian Băsescu se încadrează în ambele clasificări: dacă în primele luni ale anului 2013 a fost rezervat la adresa Guvernului, iar coabitarea părea să funcţioneze, în ultimele luni, s-a poziţionat din nou ca adversar al Executivului.  

Teoretic, susţin politologii, prim-ministrul este cel care beneficiază de prerogative extinse, dar practic, vocea preşedintelui nu poate fi ignorată şi se pot crea blocaje instituţionale.

În cazul în care astfel de blocaje nu sunt dezirabile pentru niciuna dintre instituţii, poate apărea un alt fenomen, al transferului de responsabilitate de la o instituţie către alta, fenomen pe care jurnaliştii l-au poreclit “ping-pong” şi care a fost vizibil, de pildă, în cazul privatizării CFR Marfă, când s-a cerut avizul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, deşi un aviz anterior plasa problema în responsabilitatea Guvernului.

Iar asta se petrece deoarece asumarea responsabilităţii la nivel instituţional, în special pentru deciziile dificile, se traduce prin reducerea numărului de susţinători, consecinţă pe care Traian Băsescu a resimţit-o cu precădere după anunţarea măsurilor de austeritate.

Momentan, acordul de colaborare instituţională schiţează, în linii generale, domeniile fiecăruia dintre cei doi actori politici, însă pasarea responsabilităţii continuă în cazul problemelor importante, ceea ce dovedeşte ineficacitatea acestuia. În prezent, ambii actori politici implicaţi refuză să admită că miza ar fi alegerile prezidenţiale şi susţinerea candidaţilor favoriţi. În cazul în care nu se urmăreşte capitalul electoral, care este atunci ţinta?

În experienţa coabitării din Franţa, preşedintele Francois Mitterand a condus ofensiva împotriva Guvernului, deşi mijloacele sale de acţiune erau reduse la comentarii înţepătoare, ironii, critici subtile prin care se distanţa de Jacques Chirac, tactică eficace, în cele din urmă, în condiţiile în care imaginea adversarului său de la alegerile prezidenţiale din 1988 a fost profund afectată. Până acum, scenariul seamănă cu cel francez, cu o excepţie majoră: Victor Ponta susţine că nu va candida la prezidenţiale. Nu-i aşa?