Claudiu Mihail: „Actorul are nevoie de încredere din partea regizorului“ (II)

Pe tânărul actor Claudiu Mihail l-am cunoscut în urmă cu vreo doi ani, atunci când am făcut parte din juriul Festivalului Dramaturgiei Contemporane de la Braşov. Ultima ediţie a acestui Festival desfăşurată în condiţii normale.

Erau şi ultimele zile de normalitate din viaţa Teatrului „Sică Alexandrescu“. Claudiu era pe atunci unul dintre cei mai tineri componenţi ai trupei de acolo. Minusul de normalitate, anormalitatea crasă ce s-au instalat câteva luni după aceea, l-au făcut să plece la Craiova. A avut acolo o primă stagiune foarte bună. Doar unul dintre motivele care m-au determinat să îl provoc la dialog.

- Ai terminat ciclul de licenţă extrem de tânăr. Parcă abia ieşiseşi din adolescenţă. Crezi că cei trei ani ai ciclului de Licenţă sunt suficienţi pentru a-ţi asigura o minimă pregătire profesională de natură să îţi asigure oarecare şanse de reuşită în condiţiile din ce în ce mai dure de la ora actuală, de pe piaţa muncii din domeniul vostru?

- Un an ȋn plus nu mi-ar fi stricat deloc. Dar nici de cei trei ani nu mă plâng pentru că poţi dobândi o minimă pregătire profesională. Cea mai mare problemă e aceea a maturizării. Iar acest proces devine mai intens doar după terminarea facultăţii – cel puţin aşa a fost la mine. Atunci când m-am trezit cu o diplomă şi nu ştiam ȋncotro s-o apuc. Căile erau anevoioase sau blocate de-a dreptul. Mi-am continuat studiile de Master – ca un „ultimatum“ din partea alor mei ȋn ceea ce privea viitorul meu ȋn acest domeniu.

Şansa a apărut abia după primul an de master atunci când la Braşov s-a organizat concurs. Asta a fost acea şansă de „reuşită“ despre care vorbiţi (să reuşeşti să-ţi urmezi visul de a face teatru). Iar aceste şanse nu ţin numai de pregătirea profesională. De multe ori trebuie să fii omul potrivit, ȋn locul potrivit, la momentul potrivit. La acel concurs au fost foarte mulţi candidaţi, unii mult mai bine pregătiţi, cu experienţă mai mare, dar norocul sau şansa mea a fost, poate, ca Teatrul de acolo să aibă nevoie de mine, de un actor cu datele mele.

Bref. Ar fi bine ca ciclul de Licenţă să aibă patru ani, dar nu cred că asta ar rezolva toate problemele.

- Îţi cunosc unii dintre profesori. Toţi au despre tine numai cuvinte bune. Te socotesc unul dintre cele mai reprezentative produse ale şcolii, spun că eşti talentat şi muncitor. Şi că, în plus, ai un bun simţ ieşit din comun. Cu toate acestea, ţi-ai căutat primul loc de muncă nu la Naţionalul din Craiova, ci la Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov. Te-ai prezentat acolo la un concurs. Cum ţi-ai întocmit repertoriul de concurs? Şcoala te-a pregătit pentru asta? Te-a învăţat ce trebuie să faci ca să te prezinţi bine la o competiţie, la o audiţie?

- Le mulţumesc pentru ȋncredere, pentru cuvintele frumoase şi mai ales pentru sprijinul pe care mi l-au oferit necondiţionat de fiecare dată.

Şcoala, respectiv profesorii, „ne-au bătut la cap“ ȋncă din anul I să ne ȋntocmim un repertoriu de concurs. Am primit şi sfaturi despre ce ar trebui să facem şi cum. Aceste discuţii nu le purtam doar la clasă cu profesorii, ci şi ȋn afara şcolii cu oameni din breaslă. Am auzit des ȋn timpul facultăţii acest cuvânt – „repertoriu“. Cu toate astea mi-am pregătit repertoriul de concurs cu două săptămâni ȋnainte de data susţinerii lui. Aşadar, toate discuţiile despre acest subiect au fost ca acele ȋndemnuri ale părinţilor „pune mâna şi ȋnvaţă că o să ajungi la oi“. (Cel puţin aşa ȋmi ziceau mie.)

Trebuie să-i mulţumesc doamnei profesoare Mirela Cioabă că m-a pregătit şi m-a impulsionat ȋn acel scurt timp. Fără ajutorul ei pierdeam şi şansă şi tren, luam barca spre Isaccea.

Se mai cuvine să menţionez faptul că ȋn timpul facultăţii, profesorii erau dispuşi să mă ajute cu repertoriul chiar şi ȋn timpul lor liber. Şi iată că şi după terminarea studiilor, profesorii au fost dispuşi să-şi răpească din timpul lor şi să mă ajute.

- Bun, ai dat concursul de la Braşov, l-ai luat deşi nu aveai nicio „pilă“.Au contat doar pregătirea ta şi,cum spuneai, tu însuţi, faptul că Teatrul din Braşov avea nevoie de un tânăr actor de genul tău. Mai exact, le lipsea, din păcate pentru ei şi din vina lor exclusivă, le cam lipseşte şi astăzi. Să fim cinstiţi, când ai ajuns tu la Braşov, acolo lucrurile nu stăteau deja chiar foarte bine. Relaţiile tensionate dintre directorul Claudiu Goga şi autoritate, respectiv primarul George Scripcaru, îşi puseseră amprenta şi asupra colectivului. Goga avea şi el şi adepţi, şi duşmani. Nu te întreb dacă unii sau alţii au încercat să te atragă de partea lor. Te ştiu un om echilibrat. În pofida tinereţii tale, nu eşti foarte influenţabil. Nici nu îţi place să faci compromisuri. Chiar dacă situaţia de la Braşov era deja destul de complicată, ai reuşit să faci acolo câteva roluri. Te-aş ruga să ni le reamintim împreună.

- Când am ajuns la Braşov, Teatrul de acolo părea că va renaşte. Tocmai se renovase clădirea, veniseră ȋn trupă cinci tineri puşi pe treabă. Un an totul a mers ȋn condiţii normale. Se jucau spectacole de miercuri până duminică, se montau spectacole noi. Ȋn primul spectacol am intrat la câteva zile după angajare, Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni, ȋn regia lui Cristian Hadji-Culea. Făceam un soi de figuraţie, jucam un chelner. Aşa am reuşit să cunosc o bună parte din trupă, distribuţia fiind numeroasă. Al doilea spectacol a fost Jocul dragostei şi al ȋntâmplării de Marivaux, regia Liviu Lucaci, ȋn care jucau toţi cei cinci tineri proaspăt angajaţi. A fost un spectacol care s-a bucurat de public numeros la fiecare reprezentaţie. Jucam Arlechino sau Mario, la schimb, mă rog, în alternanţă cu Bogdan Nechifor. Primele reprezentaţii au fost cu mari emoţii pentru că trebuia să confirmăm; toţi – colegi şi public – erau curioşi să ne vadă „ȋn acţiune“. Am trecut binişor peste această etapă, apoi a venit tânărul regizor Adi Inclenzan care a montat Copilul problemă de George F. Walker. De la aceste repetiţii şi reprezentaţii am cele mai frumoase şi mai intense amintiri. Timpul de lucru a fost destul de scurt, aproape patru săptămâni, iar povestea şi propunerea regizorală complexe. Au fost zile de foc ȋn care de dimineaţa până seara lucram aproape fără ȋncetare – ieşeam din teatru doar să-mi iau de mâncare, ȋn rest eram ori pe scenă, ori ȋn cabină gândindu-mă ȋn fel şi chip la ce am de făcut. Ȋntâlnirea cu Adi Inclezan a fost foarte bună, ȋmi amintesc că după câteva zile de repetiţii l-am denumit, ȋn glumă, „Palma teatrului“. Pentru că făceam ceva cu totul nou, iar intensitatea lucrului mă acapara. Asta şi căutam atunci, şi asta vreau şi acum – regizori care să mă fascineze şi să mă muncească. Personajul (R.J. – un tată tocmai ieşit din puşcărie) pe care l-am creat n-a fost tocmai strălucit, dar ȋntreg procesul a fost o treaptă ȋn evoluţia mea.

Al patrulea şi ultimul spectacol a fost Dansând ȋn noapte de Patrick Ellsworth, regia Vlad Massaci. Aici aveam de jucat trei personaje secundare: Samuel, Detectiv, Locţiitor comandant. Şi pentru că rolurile erau destul de mici, m-am jucat făcând compoziţie de rol, iar la unul dintre roluri m-am folosit ȋn mare parte de improvizaţie. Regizorul mi-a dat mână liberă să mă joc. A fost un joc destul de riscant pentru că trebuia să fiu pe fază şi să păstrez măsura, iar improvizaţia ȋntr-un spectacol cu structură fixă nu e tocmai uşoară, poţi cădea uşor ȋn zona penibilului, ba chiar să distrugi firul poveştii şi al evenimentelor. A fost un exerciţiu bun, foarte bun.

Despre evenimentele care au urmat ȋn Teatru după acest spectacol nu vreau să vorbesc prea mult pentru că a fost o perioadă urâtă, o perioadă ȋn care Teatrul n-a mai fost teatru. Am fost uimit de rapiditatea cu care se poate distruge o trupă, un teatru. Iar dacă am ales să susţin o anumită „tabără“ am făcut-o pentru că aceştia urmăreau normalitatea, iar această normalitate ȋnseamnă muncă, disciplină, reguli şi respect. Ȋn linii mari asta ȋnseamnă profesionalism (pentru mine).

- Ştiu, în mare, ce s-a întâmplat acolo. Totul s-a încâlcit, vechile probleme s-au acutizat, s-au creat tabere, s-a uitat de solidaritate profesională, de respect între oameni, de ierarhiile care trebuie respectate în Teatru. A intervenit în cel mai nefast chip politicul, primarul George Scripcaru a făcut multiple nefăcute. Şi totuşi, chiar dacă spui că nu îţi place, că nu prea vrei să insişti asupra ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni din perioada ta braşoveană, eu bag şi mai rău cuţitul în rană şi te întreb dacă nu crezi că au fost şi momente când şi „protestatarii“ au greşit. Mai exact. Tu nu ai să îţi reproşezi nimic?

- După cum aţi spus şi dumneavoastră, ȋn teatru era un haos de nedescris. Vedeai şi auzeai tot felul de lucruri care te făceau să te cruceşti. Ȋntr-o astfel de situaţie trebuie să acţionezi, nu te poţi lăsa strivit de Goliath fără să lupţi ȋntr-un fel. Din păcate n-am avut un David de partea noastră. Analizând la rece putem găsi greşeli ȋn demersurile pe care le-am făcut, dar atunci ȋn toiul evenimentelor acelea au fost soluţiile. Şi imaginaţi-vă câtă luciditate poate exista ȋn rândul unui echipaj al cărui vas se scufundă. Situaţia devenea din ce ȋn ce mai disperată şi nimeni din afară nu intervenea, mai mult aveam senzaţia că se caută muşamalizarea conflictului. Din cauza scindării trupei informaţiile pe care le-au aflat cei din jur au fost ȋntotdeauna trunchiate. Ȋn consecinţă, nimeni nu mai credea pe nimeni. Cea mai mare minciună şi dezinformare a fost aceea că „protestatarii“ luptă pentru Claudiu Goga, pentru ca el să rămână ȋn funcţie. Lupta era pentru corectitudine, dreptate şi respect ȋn faţa unei puteri abuzive.

Despre ce greşeli putem vorbi atunci când eşti atacat, când vezi nedreptatea etalată ȋntr-un mod grosolan, când eşti jignit şi demnitatea ȋţi este călcată ȋn picioare?! Când tot ceea ce cauţi e dreptatea şi eşti legat de mâini, de picioare şi ţi se mai astupă şi gura nu cred că ȋţi poţi reproşa ceva.

Ar trebui să privim actuala situaţie a Teatrului din Braşov. Au fost daţi afară o parte dintre cei mai buni actori (cei care duceau ȋn spate Teatrul); ȋn repertoriu mai au vreo patru spectacole; oamenii din domeniu se feresc să lucreze acolo; cei care au blocat, activitatea teatrului sunt la conducere, ş.a.

Cred că peste timp (vom afla cât) lucrurile ȋşi vor reveni acolo, iar din păcate imaginea unor oameni cărora le-au fost călcate ȋn picioare drepturile va fi uitată.

- La un moment dat ai aflat că se organizează un concurs la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova. Te-ai perpelit, ai întrebat pe unii şi alţii ce să faci, dar, până la urmă, ai luat decizia de a te prezenta la examen. De ce? Te atrăgeau amintirile din studenţie, prieteniile legate în acele vremuri, colaborările avute cu Naţionalul craiovean sau ai simţit că lucrurile merg din ce în ce mai prost la Braşov şi atunci ai hotărât că trebuie să încerci. O vorbă spune „schimbi locul, schimbi norocul“.

- Când am aflat de concursul de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova, la Braşov trecuseră vreo trei luni ȋn care apele erau tulburi, iar eu eram aproape de depresie. Stăteam ȋntr-o cabină ȋn Teatrul din Braşov şi nu ştiam ce să fac. Voiam să lucrez, eram ȋnnebunit să lucrez, să fac orice, dar totul se blocase acolo, iar de alte proiecte nu reuşeam să mă lipesc. Eram deja plin de frustrări.

Decizia de mă prezenta la concursul de la Craiova am luat-o ȋn ultima zi ȋn care ȋţi puteai depune dosarul de ȋnscriere. Până atunci m-am perpelit, cum aţi spus şi dumneavoastră. Mi-era greu să mă ȋntorc la Craiova pentru că după ce plecasem de acolo rămăsesem cu un gust amar. Până să plec, am sperat mereu că se va face concurs, că voi putea face ceva acolo, dar nimic. Ţineam mult la spectacolele ȋn care jucam la Braşov, la o parte din colegii de acolo pe care mi se părea că-i trădez dacă plec. Ȋnsă tot ei (Marius Cordoş, Maria Gârbovan, Ada Galeş) m-au ȋncurajat să merg, să particip.

Pe de altă parte, ştiam că la Craiova se face treabă, că lucrurile merg bine, că sunt şi vin proiecte, că trupa e foarte bună.

Pe mine mă ȋndepărtează amintirile, nu mă cheamă ȋnapoi. N-ai cum să reconstitui trecutul, iar dacă ȋncerci asta sfârşeşti prin a fi dezamăgit.

Ȋn concluzie dorinţa de a juca şi de a evolua m-a ȋndeptat spre Craiova.

 - Într-un răspuns anterior mi-ai spus că la Braşov era nevoie de un actor de genul tău. La Craiova, lucrurile erau puţin diferite. Sunt , erau în momentul venirii tale, câţiva actori tineri, prezentabili, buni pe scenă. Există ceea ce se cheamă „concurenţă“. Însă de îndată ce ai ajuns acolo, ai primit „de muncă“. La început ai avut de făcut o înlocuire, tocmai plecase Cătălin Băicuş în SUA. Cum e să începi o nouă viaţă trebuind să intri într-un spectacol care are deja o formă? Mai mult. Are deja succes?

- Am avut norocul ca regizorul Bobi Pricop să mă găsească potrivit pentru ȋnlocuirea lui Cătălin Băicuş ȋn spectacolul Iluzii de Vȋrȋpaev. „Misiunea“ era destul de grea pentru că văzusem spectacolul ȋnregistrat şi-mi plăcea mult (asta te face să fii mult prea grijuliu), timpul de repetiţii foarte scurt (vreo trei sau patru zile), iar text aveam destul de mult. Mari emoţii. A ieşit totuşi bine. Ȋnsă ȋnlocuirea e grea, extrem de grea, ȋn orice spectacol ai intra. Văd ȋnlocuirea ca pe e o muncă de sacrificiu de care ajungi să te bucuri abia după mai multe reprezentaţii.

Din fericire, succesul spectacolului a continuat şi după ȋnlocuirea pe care am făcut-o.

Peste tot există concurenţă. Tocmai ea face ca lucrurile să evolueze. Totuşi acest fapt creează de multe ori probleme (antipatie, ranchiună). Concurenţa ȋnsă se rezumă la persoana ta – tu concurezi cu tine ȋnsuţi avându-i ca repere pe cei mai buni. Mă lupt cu mine să am date cel puţin la fel de bune ca cei mai buni (voce, corp, creativitate, inteligenţă, etc.). Aşadar, nu poţi decât să le mulţumeşti celor mai buni şi „să-ţi vezi de tine“.

- O vreme ai jucat pe mai departe şi la Braşov. Tot salariul câştigat acolo era cheltuit pe drumuri. Ai fi continuat această „viaţă dublă“ dacă la Braşov lucrurile nu ar fi devenit cu totul aberante? Astăzi, şi o spun cu toată responsabilitatea, Teatrul acela nu mai există. Este doar o clădire. Vinovaţii sunt mulţi. Deci, ai fi continuat să faci naveta?

-Dacă problemele s-ar fi rezolvat, cu siguranţă aş fi continuat să joc şi la Braşov. Aproape un an am făcut naveta Craiova – Braşov, fără să mă gândesc la partea financiară. Eram mulţumit că dintr-un salariu reuşeam să-mi acopăr drumurile, iar programul ȋncărcat mă ţinea mereu ȋn priză şi asta mi-a plăcut ȋntotdeauna. Mi-e ciudă când mă gândesc că Teatrul din Braşov a cunoscut o revenire de forţă ȋn acea scurtă perioadă de după angajare, ca mai apoi să cadă atât de brusc şi atât de jos. Printre motivele pentru care aş fi continuat să fac naveta se numără şi faptul că, odată angajat ȋntr-un Teatru te simţi responsabil pentru soarta lui. Astfel că aş fi rămas să „pun osul’ la treabă“ şi acolo.

- Ai pus, cum zici, osul la Craiova unde nu ai fost lăsat să stai degeaba. Ai primit roluri importante. Ai jucat şi în spectacolele regizorilor tineri precum Andrei Măjeri, şi în cele ale consacraţilor, aşa cum este Radu Afrim. Te rog să îţi descrii experienţele.

- După prima şi scurta ȋntâlnire cu Bobi Pricop, căruia ȋi mulţumesc pentru creditul acordat, a urmat spectacolul O lună la ţară ȋn regia lui Cristi Juncu. Un spectacol care mi-e tare drag şi la care am lucrat ȋntr-o atmosferă excelentă. Cristi Juncu a fost primul regizor care m-a făcut să văd lucrurile ȋn simplitatea şi esenţa lor. Fiecare repetiţie cu el mă făcea să mă gândesc „Doamne, ce simplu şi frumos e teatrul!“.

Următorul proiect a fost Nunta ȋnsângerată, regia Andrei Măjeri, un tânăr regizor care nu duce lipsă de imaginaţie şi de idei. Ȋn pofida unei distribuţii numeroase, a reuşit destul de bine să-şi impună stilul şi să ne ţină ȋn frâu. Propunerile lui au fost relativ nonconformiste şi asta m-a făcut să muncesc mai mult şi ȋn unele privinţe să mă autodepăşesc.

Cea mai recentă experienţă poartă marca Radu Afrim. Un proiect „treaptă“ pentru mine. A venit la momentul potrivit. Cu siguranţă ȋntâlnirea era altfel dacă nu aş fi avut parte de celelalte experienţe. Radu Afrim m-a fascinat. Te amuză, te enervează şi te face creativ. Repetiţiile cu el sunt ca atunci când ieşi la joacă cu băiatul ăla care are cele mai multe jucării. Desigur e şi cel mai răsfăţat şi trebuie să-i câştigi ȋncrederea ca să te poţi juca cu el. Şi această ȋncredere i-o poţi câştiga dacă-i oferi şi tu din jucăriile tale. Despre Radu Afrim şi Dacă am gândi cu voce tare la superlativ.

- Uite, iar vine o întrebare incomodă. Ţi-o pun fiindcă te cunosc destul de bine şi ştiu că eşti un om lucid, căruia nu îi place să se autoamăgească. Tocmai de aceea, îţi propun să zăbovim puţin asupra spectacolului cu „Nunta însîngerată“. Acolo ai avut, la începutul lucrului, o situaţie ceva mai dificilă. Nu beneficiai de încrederea necondiţionată a lui Andrei Măjeri. El se gândise la altcineva, şi-ar fi dorit un actor adus din alt Teatru. Cu toate acestea, ai câştigat lupta. Încă din timpul repetiţiilor, Andrei mi-a spus că eşti pentru el o mare surpriză. Că eşti actorul din distribuţie cu care se înţelege cel mai bine. De fapt, cum ai câştigat lupta? Ai dat dovadă de calm, de stăpânire de sine, de ambiţie? De răbdare? A contat aici condiţia ta de „băiat de la Dunăre“, obişnuit cu pescuitul, iar pescuitul, ştim, presupune multă răbdare?

- Frumoasă analogia. Nu pot să spun că răbdarea mă caracterizează, dar mă lupt să o câştig atunci când simt că merită. La pescuit am răbdare doar atunci când ştiu că mă aflu ȋn locul potrivit şi lanseta sau undiţa e aruncată corespunzător ȋn locul care trebuie. E important să simţi când şi câtă răbdare să ai.

Nu pot ascunde că am fost dezamăgit ȋn urma casting-ului. Era clar că Andrei avea alte gânduri, dar tocmai asta m-a şi consolat. Am zis „asta e! nu e locul meu!“. Din fericire pentru mine, ştiu că Andrei a avut o discuţie cu doamna Mirela Cioabă (Mama Logodnicului), ȋn urma căreia a venit hotărârea de a mă distribui ȋn rolul Logodnicului.

La ȋnceputul repetiţiilor deja uitasem episodul ăsta, care oricum nu mă afectase prea tare. Ȋn consecinţă am pornit proiectul de la punctul zero (ca de obicei), fără să mă gândesc că Andrei nu are ȋncredere ȋn mine sau că nu sunt potrivit pentru rol. Cred că ar fi fost o problemă dacă ȋncercam să-i demonstrez că făcuse o alegere potrivită. Nu am făcut asta aşa că totul a decurs firesc. Ca la orice alt proiect am investit ȋncredere ȋn regizor şi mi-am văzut de treabă. Asta mi se pare şi cheia sau calea firească a lucrurilor. Orice regizor are nevoie de ȋncredere din partea actorilor (nu mă refer aici la o ȋncredere oarbă, tâmpă ci una raţională). La rândul lui, actorul, are nevoie de ȋncredere din partea regizorului. Doar aşa poţi clădi o structură trainică din care să rezulte un produs finit bun sau foarte bun. Iar dacă eşuăm, vina e colectivă. Şi Andrei a simţit asta de la ȋnceput. A observat lipsa de tensiune şi aşa am putut să lucrăm foarte bine ȋmpreună.

Să nu vă imaginaţi că lucrurile au fost roz de la un capăt la altul. Şi asta vine, cumva, dintr-o onestitate. Ne taxam reciproc greşelile, mă supăram sau mă enervam când mi se părea că deviază – la fel cum şi el o făcea.

Un alt fapt care ne-a apropiat şi pe care ȋl apreciez la el este curajul de a da greş. Deşi caut ȋntr-un fel perfecţiunea şi ȋmi doresc ca rezultatele să fie foarte bune, nu mi-e teamă de eşec pentru că am convingerea că dau totul. Şi făcând asta pot accepta eşecul.

Întorcându-mă la analogia pe care mi-aţi propus-o pot spune că pescarul trebuie să conţină ambiţia, să fie stăpân pe el, iar calmul şi răbdarea să le dobândească ȋn locurile prielnice.

- Deja, ai reputaţia unui tânăr actor extrem de conştiincios. Adesea mi s-a întâmplat să îmi spui şi mie că, într-un moment sau altul, te pregăteşti pentru un casting, pentru repetiţie, pentru spectacol. Ce înseamnă pregătirea pentru repetiţie sau spectacol? Nu crezi că e posibil că, aşa, dintr-o dată, în câteva minute, poţi să faci trecerea de la „civilul“ Claudiu Mihail la rolul pe care trebuie să îl interpretezi? Ori, căruia, în timpul repetiţiei, trebuie să îi dai de capăt?

- Din păcate nu sunt atât de conştiincios pe cât aş vrea sau ar trebui. Fără să vreau a existat ȋntotdeauna ȋn mine un echilibru ȋntre conşiinciozitate şi nepăsare.

Desigur trecerea de la „civil“ la rol o poţi face ȋntr-o clipă, n-ai nevoie de timp sau pregătire. Pot să intru ȋntr-un spectacol sau repetiţie şi fără pregătire. Dar nu aşa se comportă un profesionist. Să luăm un exemplu la ȋndemână – un fotbalist. Ne pricepem cu toţii la fotbal. Cum poate merge la antrenament fără să fie pregătit?! (Cu burta plină, fără echipament, obosit după o noapte nedormită, etc.) Cum poate evolua la cel mai ȋnalt nivel ȋntr-un meci ȋn condiţiile enumerate mai sus?! Desigur talentul te poate „scoate“. Dar de câte ori?! Aşa mă raportez şi la teatru. Am nevoie de pregătire să pot să dau totul.

Pregătirea pentru repetiţii sau spectacol poate ȋnsemna o simplă oră ȋn care beau o cafea şi sunt doar eu cu gândurile mele. Alte ori ȋnseamnă ȋncălzire fizică şi vocală, citirea textului sau muncă de documentare (citirea unor texte, vizionarea unor filme, etc.). Sunt lucruri elementare pe care le face orice actor.

Ȋmi plac actorii care aduc ȋn scenă un univers propriu. Iar acest univers se construieşte, se pregăteşte.

- Am spus mai înainte că eşti recunoscut ca fiind extrem de conştiincios. Disciplinat. Înseamnă însă disciplina supunere necondiţionată la voinţa regizorului? Ştiu, de exemplu, că pe Andrei Măjeri care este un „nărăvaş“, un „orgolios“ de felul lui, l-ai cucerit şi prin faptul că veneai cu idei la repetitii.Că nu aşteptai să ţi se dea totul mură-n gură. Merg mai departe. Crezi în actorul creativ sau în acela bun executant?

- Disciplina ȋnseamnă respect (de sine, faţă de oamenii alături de care lucrezi şi faţă de munca pe care o depui). Iar dacă ȋţi respecţi regizorul n-ai cum să i te supui necondiţionat. E nevoie de cooperare. E ca şi cum ridicăm un zid: el se ocupă de cum va arăta, iar eu ȋi ofer soluţiile; amândoi vrem să construim un zid trainic, aşa că e nevoie să ȋi semnalez dacă o cărămidă e spartă sau nepotrivită. Supunerea necondiţioată poate avea ca rezultat un zid strâmb, gata să se prăbuşească. Ai nevoie şi de creaţie, dar şi de execuţie. Execuţie – să poţi aşeza cărămizile; creaţie – să găseşti căramizile potrivite. Desigur poţi fi doar executant - unul chiar foarte bun, dar câţi regizori se vor ocupa să-ţi aleagă fiecare cărămidă ȋn parte?

Aşadar cred ȋn actorul creativ, dar şi bun executant.

- Ai jucat şi în spectacole cu piese contemporane, chiar extrem –contemporane, şi în spectacole cu piese clasice, din marele repertoriu. Unde te-ai simţit mai „acasă“? De asemenea, ai apărut în spectacole montate de regizori „cu firmă“, ajunşi deja la vârsta maturităţii creatoare (Vlad Massaci, Radu Afrim), dar şi în cele puse în scenă de artişti tineri. Aşa cum sunt Bobi Pricop sau Andrei Măjeri. Ai simţit oarecare diferenţe, tu ai fost pus în situaţii diferite?

- N-am „un acasă“ ȋn ceea ce priveşte textul. Găsesc interesant orice text pe care-l joc. Bineȋnţeles că există texte de care mă simt mai atras, dar aprecierea o fac prin simplă empatie.

Lucrul cu fiecare regizor este o călătorie unică. Pentru mine regizorul e profesorul de anul I. O iei de la capăt de fiecare dată chiar şi atunci când ai mai lucrat cu el. Fiecare vine cu informaţiile lui, cu modul lui de lucru, cu felul propriu de a privi viaţa şi teatrul. Este cea mai mare şansă a actorului de a se ȋmbogăţi, de a evolua ȋntr-un timp relativ scurt. Situaţiile sunt diferite: text, distribuţie, timp de repetiţii, mod de lucru. Contează importanţa rolului, ce perioadă traversezi, ȋn ce loc te afli, ce colegi ai, etc. Ȋn plus foarte importantă e legătura umană dintre actor şi regizor, care nu ţine de vârstă, experienţă sau succese, ci de o anume compatibilitate (o limbă comună). Ȋn linii mari aceştia sunt factorii care determină situaţiile distincte.

Aşadar o comparaţie ȋntre un regizor tânăr şi unul „cu firmă“ este la fel ca una ȋntre un actor tânăr şi unul consacrat. Evidentă şi de multe

- Mi-ai spus că în studenţie ai jucat în spectacole de teatru independent. Probabil că e vorba despre spectacole realizate sub egida Companiei „Teatrulescu“. Care sunt diferenţele- dacă există- între actorul independent şi actorul bugetar?

- Chiar şi după terminarea facultăţii, am continuat să joc ȋn spectacole de teatru independent, sub egida „Teatrulescu“. Aveam nevoie să joc şi, din fericire, exista această companie de teatru independent. Din păcate, bugetul companiei era mic, iar actorii nu puteau avea doar grija rolului. Era nevoie să ne promovăm spectacolele, să ne căutăm obiectele de recuzită, să construim decorul sau să facem rost de costume. Timpul de repetiţii era scurt. Bani primeam din vânzarea biletelor (acum doi, trei ani aveam seri ȋn care câştigam 50 de lei pe spectacol, iar suma maximă a fost de vreo 200 de lei). Şi aveam vreo patru spectacole pe lună, ȋn cel mai fericit caz. Diferenţa este făcută de resursele celor două ramuri ale teatrului. Astfel, de cele mai multe ori, actorul independent ȋşi disipează forţele ȋncercând să rezolve probleme care nu ţin neapărat de competenţa lui, ȋn timp ce actorul bugetar se poate ocupa exclusiv de munca pentru care a fost pregătit.

- Nu se poate să nu ajungem la proiecte, la planuri. Facem această discuţie în august, la vreme de vacanţă, dar noua stagiune bate la uşă. Ştii deja ce vei face nou din septembrie încolo? Tu ce ai dori să faci? Ştii vorba aceea a poetului care spune că toţi actorii vor să joace Hamlet. Vrei şi tu?

- Deocamdată nu am „roluri-ţintă“, poate vor veni cu timpul. Unul dintre cele mai frumoase momente ȋn teatru este primirea unui rol. Acest soi de „blind date“ ȋmi creează mereu emoţii. Nu ştii cu cine te ȋntâlneşti, dar abia aştepţi să afli. Ȋmi place să cred că rolul te alege, aşa că rămâne de văzut.

Ȋn septembrie o să ȋncep lucrul la un nou proiect cu Bobi Pricop. Apoi ȋn octombrie vom participa la Festivalul Naţional de Teatru cu spectacolul Dacă am gândi cu voce tare, regia Radu Afrim, pe data de 29. Tot cu acest spectacol vom merge la Sarajevo, unde vom juca pe data de 8.Vreau să am o stagiune plină, plină de provocări.

- Claudiu, îţi mulţumesc pentru discuţie şi multă baftă!