Cine urmează?

Detronarea fostului preşedinte tunisian Ben Ali încă mai putea să pară un accident de excepţie în lumea musulmană.

Dar rapiditatea cu care a fost alungat de la putere şi puternicul Mubarak demonstrează că evenimentele prind o viteză fără precedent în nordul Africii şi prin întregul Orient. Mulţimile vor să aplice în continuare aceeaşi reţetă, euforizate de promisiunile libertăţii, chiar dacă perspectivele rămân confuze.

Deocamdată, monocraţiile tremură, în Yemen, în Maroc, în Iordania, chiar şi în Libia. Puternice manifestaţii de stradă au avut loc în Algeria, iar nou-înfiinţatul grup de Coordonare naţională pentru schimbare şi democraţie (CNCD) promite că va organiza şi alte mişcări de protest, pe fundalul unor greve care deja paralizează sectoare întregi din economia ţării.
Se doreşte detronarea preşedintelui Bouteflika, aflat la putere din 1999. Probabil că, la presiunea străzii, armata ar fi tentată să-l lase din braţe. Însă numai dacă această presiune va fi puternică, iar regimul va fi obligat să negocieze cu forţele Opoziţiei, destul de divizate.

Ceea ce nu este tocmai evident, în condiţiile în care nici Statele Unite, nici Uniunea Europeană nu pot face prea multe presiuni asupra unei echipe de potentaţi care gestionează intrări prospere de 50 de miliarde de dolari anual din vânzarea de petrol şi de gaz metan. În Egipt, americanii l-au abandonat pe faraonul obsolet fiindcă devenise inoperant.

Şi probabil că sunt extrem de mulţumiţi, cel puţin pentru moment, de regimul militar instalat la Cairo. Se redeschide Canalul Suez, redemarează turismul,tensiunile scad, pot avea loc negocieri politice care să-I încadreze acceptabil şi pe Fraţii musulmani, va putea fi continuat dialogul cu Israelul etc. Dar în Algeria situaţia e diferită.

Ţara încă se află, din 1992, sub regim de stare de urgenţă, şi cu focarele mocnite ale unui lung război civil, care a făcut imense ravagii. Regimul „democratic" algerian e decredibilizat de la începuturile sale, căci a trebuit să le bareze cu brutalitate islamiştilor accesul la putere, deşi ei câştigaseră majoritatea în alegerile locale din 1990 şi în cele legislative din 1992. Dar, aşa cum s-a întâmplat, în trecut, şi prin alte ţări musulmane unde primele alegeri libere au fost „oferite" unui electorat nepregătit sau uşor manipulabil, şi în Algeria victoria electorală a islamiştilor radicali nu era tocmai o victorie a democraţiei. Războiul civil a prelungit, practic, situaţia de conflict fratricid din timpul Războiului de Independenţă. Sunt multe semne că aici mişcarea revoltei populare izbucnite în Magreb s-ar putea orienta spre noi vărsări de sânge.

Dar în întreaga zonă, regimul mafiilor de familie începe să-şi trăiască sfârşitul, ca un paradoxal succes al mondializării ideilor.