Cine sîntem?

„Ar fi bine să ne întrebăm: cine sîntem? În Europa şi în propria ţară.“

Să observăm, cît mai avem ce: naţiunile occidentale au pornit revolta împotriva lumii de deasupra. Ştirea a căzut prizonieră imediat după naştere şi e tîrîtă de mediile de informare sub un titlu care arată că există loc de cazare pentru nuci în perete: gloata extremistă atacă democraţia! În spatele acestei lozinci care distinge între plebe şi iluminaţi, spumegă un amestec de aroganţă şi iritare boierească.

Unde e deranjul? Ei bine, necazul e că o mulţime neatentă la modă continuă să înţeleagă definiţia libertăţii în termenii care i-au dat numele. Asta înseamnă dreptul de a decide cum îţi curge viaţa, fără indicaţii de la guvern. Înseamnă să nu accepţi să ţi se spună cu cine trebuie să te învecinezi în ţară şi în cartier. Să crezi că legea e nu numai oarbă, dar are şi o boală de piele care respinge culoarea. Şi încă atîtea alte detalii nesuferite, fără de care viaţa e arta de a te conforma în fiecare dimineaţă.

Revolta a ţîşnit cu cea mai mare putere în Marea Britanie şi în Statele Unite. Pentru că Trump şi Brexit? Nu. Pentru că gluga pe ochi şi pumnul în gură. Revolta a izbucnit exact acolo unde exerciţiul libertăţii e vechi şi amintirea lui nu s-a stins. Adevărat, nu iese fum fără foc, dar nici focul nu porneşte fără piromani. Elitele care se plîng, azi, de fum s-au transformat, cu timpul, într-o castă autosuficientă care a ajuns să creadă că naţiunile pot fi expropriate politic, iar libertatea poate fi rechiziţionată.

Noua aristocraţie internaţionalistă a spus „adio, depăşiţilor!” şi s-a dispensat de clasele de jos, în numele competiţiei libere şi al diversităţii înflorate.

De o parte şi de alta a Atlanticului, politicieni, imperii media şi educatori universitari au coagulat şi au creat o lume de uz intern. Pe ce baze? Pe votul noului proletariat recoltat din minorităţi de tot felul, plus generaţiile trecute prin aparatul universitar de polizat creiere. După ce a fost concediată politic, fosta societate tradiţională a fost timisă la dospit, în şomaj. Întrebaţi în China şi puneţi degetul oriunde pe harta sferică a globalizării. Noua aristocraţie internaţionalistă a spus „adio, depăşiţilor!” şi s-a dispensat de clasele de jos, în numele competiţiei libere şi al diversităţii înflorate. Sigur, nu chiar în condiţii egale. Aşa numita elită şi-a dătuit un avantaj: nu e nevoită să trăiască faţă în faţă cu consecinţele propriilor decizii. Aşa s-a nimerit: copiii la şcoli scumpe şi ferite, casele în cartiere inaccesibile şi dineurile fără bombe sub masă.

La capătul acestei lungi dislocări, naţiunile au devenit perfect inutile. Lumea de circuit global a elitelor s-a trezit suficientă. Mai mult, nebunia a fost poftită la masă, pentru că trece drept înţelepciune strategică. L-aţi auzit pe John Kerry, Secretarul de Stat american? Isis is on the run! Sprint? Numai dacă te uiţi pe lîngă camionul de la Nisa, ca să vezi mai bine Olimpiada de la Rio.

Două cauze mari au provocat reacţia naţională, dar nu naţionalistă a societăţilor occidentale. Mai întîi, dezastrul politicii de migraţie. Zeci de ani de migraţie fără filtru au culminat cu o avalanşă care a măturat echilibrul vieţii în fiecare mare oraş şi pe fiecare stradă lăturalnică. Mai puţin în cartierele desemnate ale elitei. Stimulaţi şi sfîrtecaţi de bombe, AKM-uri şi topoare, oamenii de rînd au cutezat să facă legătura între migraţie şi terorism, deşi recomandarea de sus le cerea să se recunoască rasişti.

Elitele au presupus că, în fond, e datoria plebei să se ridice la înălţlmea utopiei oficiale.

A doua cauză e iluzia pieţei europene a muncii. Planificatorii au ajuns la concluzia semeaţă după care ce se poate în Liga Campionilor şi în circuitul corporatist se poate şi la nivel de masă: azi la Torino, mîine la Manila, niciodată la Brăila! După logica acestei plăsmuiri, piaţa europeană a muncii merge cam aşa: est-europenii care n-au de muncă acasă se duc la Birmingham, iar şomerii din Birmingham pleacă, a doua zi, la Stuttgart. Parcă lipseşte ceva. Şi nu e vorba de bilete de avion.      

Deciziile care au transformat occidentul într-un terminal pentru restul lumii, n-au luat niciodată în calcul societăţile gazdă. Elitele au presupus că, în fond, e datoria plebei să se ridice la înălţlmea utopiei oficiale. Iar plebea a decis că, oricare i-ar fi numele şi reumele, nu vrea să dispară la ordin. În fond, revolta din Marea Britanie, Statele Unite şi (curînd) Franţa are puncte de plecare diferite, dar stă pe aceeaşi angoasă. La anglo-saxoni: rădăcinile înălcate ale liberăţii. La francezi: impasul economic fără capăt. Şi la unii şi la alţii: frica de dizolvare a identităţii. În 2004, Samuel Huntington, un învăţat încă accesibil în biblioteci, avertiza că întrebarea care chinuie naţiunile occidentale şi deloc elitele e: cine sîntem? Dar Huntington n-a fost nicodată un universitar inclus pe lista aprobaţilor.

Ce au toate astea cu noi? Să fie la ei! Şi, după ce au terminat cu creierul, să se spele şi pe cap cu ele! În cazul nostru, s-ar zice aşa: lipsa de racordare, o binecuvîntare! Pînă la un punct. De pildă, după părerea activiştilor progresişti, cum dai colţul dinspre Centrul Vechi şi o porneşti spre Berceni, intri în comuna Neanderthal. Pe acest teritoriu, un cuplu homosexual nu are dreptul la recunoaşterea căsătoriei. Ei şi? Înseamnă asta că n-am abolit şerbia? Nimic nu ne împiedică să întreţinem cele mai solide relaţii politice cu statele UE şi cele mai variate relaţii sexuale cu cetăţenii acestora. Dar ideea după care minorităţile au automat dreptul să stea pe un scaun cu un picior în plus rămîne dincolo de noi. Din acest punct de vedere, nu avem, încă, probleme cu capul.

Nucleul occidental face pregătiri pripite de decolare. Estul ar urma să rămînă o anexă secundară şi provincială a grupului euro.

Problema Estului e altundeva. În marginalizare. Criza de structură a UE a scos la iveală înscrisurile ascunse de pe actele cu care ne-am luat. Estul n-a fost dorit cu adevărat. Dacă era altfel, n-am fi, acum, în situaţia de a constata că suma relaţiilor reciproce e precară: fonduri europene contra forţă de muncă şi piaţă de desfacere. Mai mult, nucleul occidental face pregătiri pripite de decolare. Estul ar urma să rămînă o anexă secundară şi provincială a grupului euro. Aşadar, proiectul de avarie spune că Europa e Germania plus zona Euro, iar Estul e un teritoriu nealocat sau realocabil.

În inima acestui teritoriu, România riscă să rămînă suspendată. Garanţiile de securitate rămîn la NATO minus Turcia, iar forţa internă la nimeni. Riscăm să fim un stat întîmplător, condus de pramatii contestate de opozanţi gomoşi, defilînd pe biciclete.

Pericolul nu s-a stabilit în occident. E plenar. În vreme ce occidentul dă faliment politic, noi nu ne putem nici măcar ruina. Am făcut-o deja. Reţeta de redresare ne scapă pentru că e bîlbîită de oameni care nu pricep o iotă de istorie. Singura contribuţie activă la redresarea naţională are ca regulă de lucru un proverb DNA care spune aşa: negustorul cinstit e hoţ neprins. Umblăm cu aspiratorul printre ruine. E puţin şi mecanic. Mai ales că lumea din jur îşi pune probleme mari şi înţelege prin justiţie ceva mult mai larg. Totul. Începînd cu supravieţuirea.

Ar fi bine să ne întrebăm: cine sîntem? În Europa şi în propria ţară. Politicienii, justiţia şi hipsterii au răspuns, fiecare în parte. Un răspuns comun nu avem.