Căutătorii de poveşti

Am devorat paginile Căutătorilor de poveşti. Patru jurnalişti, Irina Păcurariu, Cătălin Ştefănescu, Vlad Petreanu şi Radu Paraschivescu s-au apucat să distribuie certificate de naştere sub formă de poveşti. Ca să existe, viaţa trebuie povestită.

Ce-au păţit ceilalţi. Bîrfa e o poveste.

Ce-am făcut ieri, cu cine m-am întâlnit, ce-am aflat la ştiri, filmul pe care îl povestesc unui prieten, ce carte m-a trecut de miezul nopţii.

Ce mai faci e un act de identitate.

Parazitaţi de poveşti, precum Cuiburile de vâsc ale lui Florin Lăzărescu, primul lui volum de proză scurtă, şi imaginea copacilor cu crengile înnodate de vitalitatea altei plante. Propria viaţa peste care se grefează un alt miez, ce afli, ce spun, ce cred, ce-au înţeles, ce-au păţit ceilalţi.

Povestea ca expresie a alterităţii. Jurnalismul ca instrument de producere a alterităţii. Jurnaliştii - agenţi de relaţie, directori de resurse umane, de casting pentru un film cotidian anonim şi spectaculos. Reportajul – support viu, matricea pe care povestea de viaţă imprimă un desen unic.

Viaţa la televizor e destin, spuneam pentru o teză de doctorat. Rostită, viaţa celuilalt e rostuită. Sensul vine povestind. Celălalt a existat întotdeauna dar povestea spusă e certificatul lui de naştere. Poveştile antedatează viaţa.

Scrisoarea ta : când lucram la TVR Iaşi alegeam o scrisoare banală din zecile care veneau la redacţie şi plecam săptămînal sa aflu/filmez povestea oamenilor care au scris-o. Ce m-au învăţat aceşti expeditori simpli, care descopereau deodată că televiziunea s-a inventat şi pentru ei, a devenit o profesiune de credinţă : banalul e televizual.

M-am urcat într-un tren personal în anul «2000, clasa a II-a ». Camera de filmat n-a avut destule casete. La o haltă, cu piciorul pe scară, gata să coboare pe cărarea vieţii ei, o femeie  mi-a strigat, peste umăr : « Păcat ca nu v-am spus şi eu povestea mea ! » Şi s-a dus. O poveste mai puţin, care mă urmăreşte, ca un cadru lipsă într-un film perfect.

Am devorat paginile Căutătorilor de poveşti. (http://www.cautatoriidepovesti.ro/)

Radu Paraschivescu, Cătălin Ştefănescu, Irina Păcurariu şi Vlad Petreanu au traversat ţara în lung şi în lat în căutarea poveştilor ascunse în bibliotecile publice din România de astăzi. 60 de biblioteci, 10 săptămâni, aproape 50 de poveşti despre oameni cărora biblioteca le-a schimbat viaţa în bine.

Practic, Radu Paraschivescu, Cătălin Ştefănescu, Irina Păcurariu şi Vlad Petreanu s-au dus să deschidă la propriu uşa unor biblioteci de ţară, care îndeobşte nu există,  de vreme ce viaţa s-o fi întîmplînd ea peste tot, dar cine ce habar are : şi-atunci jurnaliştii cu pricina s-au apucat să distribuie certificate de naştere sub formă de poveşti despre oameni şi cărţi, oameni şi cuvinte, oameni şi întîlniri. A ieşit un volum luminos, o perlă rară în rîndul producţiilor pe care le oferă o profesie vîndută puterii, orice formă ar lua aceasta.

Viaţa e în altă parte, nu în cărţi despre viaţă. Unde, domle ?

Acolo unde Patroanea are « mâini ciclopice, ca paletele de băgat pâinea-n cuptor », iar tariful lui ca să sape gropi, morţilor la cimitir, e destul de piperat. De ce oamenii îl preferă totuşi, ştie Cătălin Ştefănescu. Şi tot el ştie ce sancţiune îl paşte pe nea Avram care, ca să-şi facă ţigări pe timp de nămeţi şi toiene cît casa, « vreo trei săptămâni, zi de zi, a fumat un volum din Shogun ». La propriu.

În Lemnia de Jos – ce nume de poveste !, doi copii joacă şah, în pauze, la biblioteca satului, vecină cu şcoala. Aţi rătăcit vreodată vreo piesă ? Tabla a rămas descompletată ? tant pis ! Viaţa merge înainte, se poate da şah mat cu « un tub de medicamente » sau  « un omuleţ verde din plastic » în loc. « Ai impresia că băieţii ar putea juca şi cu boabe de orez sau cu ţânţari presaţi » comentează Radu Paraschivescu.

Viaţa e tot timpul în altă parte. La biblioteca din Strunga unde se schimbă destine, culese de Vlad Petreanu. Vasile Geamăn s-a îndrăgostit de-o ţigancă. Ce istorie !

Viaţa e tot timpul în altă parte decît cea în care priveşti.  « Dacă paradisul ar avea chef să se lase copiat, aş spune că încercarea de la Bâra este aproape de perfecţiune » Cum se ajunge la Bâra ştie Irina Păcurariu. « Ştiaţi că... există în România o bibliotecă unde rafturile sunt date cu vopsea roşie doar pe muchia din afară, care se vede? Nu, nu avem de-a face cu un exerciţiu estetic sofisticat, ci doar atâţia bani de vopsea a avut Liliana. » Liliana e bibliotecară în Hangu, la Neamţ. Adevărată Şeherezadă, Irina Păcurariu s-a aşezat, la biblioteca din Piatra, la aceeaşi masă cu un carré de dame : pe « o faţă de masă grea, din catifea de culoarea pământului », a desluşit alte poveşti de înduplecat moartea.

Biblionet, (http://www.biblionet.ro/), iniţatorul campaniei Căutătorii de poveşti, a intuit bine: lîngă cărţi se coagulează ceva, o nevoie de alteritate, de relaţie umană, de celălalt.

Pe lângă bibliotecă, mai sunt şi alte locuri geometrice burduşite de poveşti neştiute : tejgheaua unei cârciumi, gările, frizeriile, băncile din parcuri. Doar să vrei să te freci de semenii tăi şi să ai ştiinţa de a dezlega limbile.

Profesioniştii de care vorbesc sunt jurnalişti cu drag de oameni şi cu ceva mai mult de un pumn de cuvinte pe tastatura laptopului. Pe numele lor Radu Paraschivescu, Cătălin Ştefănescu, Irina Păcurariu şi Vlad Petreanu.

Se mai adaugă un vizionar: cineva care să aibă ideea – în acest caz Biblionet, şi colportorii –cei care fac poveştile să circule, într-o carte, la televizor sau radio, într-o revistă, pe un blog.

Viaţa trebuie povestită ca să existe. Suntem fiecare dintr-o poveste, aşa cum suntem fiecare dintr-o ţară.