Câţi spectatori încap în vârful unui cui?

0
0

Acest articol nu îi priveşte pe oamenii din presă pe care îi respect, cu care am o relaţie profesională foarte bună sau cu care sunt prieten. Priveşte mai degrabă peisajul de ansamblu al presei din România, peisaj tulbure şi bulversant. Aşa cum, de altfel, nici peisajul de ansamblu al justiţiei nu este întotdeauna unul fericit.

Am făcut la un moment dat cercetarea la faţa locului într-un caz de sinucidere. Într-o casă din Bucureşti, undeva în spatele vilei Minovici. Bărbatul, în puterea vârstei, era muncitor în construcţii. Bine legat, vânos. Şi, totodată, trist, deprimat, alcoolic. Şi violent. Femeia şi copiii îi plecaseră din cauza asta de acasă.

În dimineaţa zilei în care aproape că l-am cunoscut, nu se mai dusese la muncă. Luase două cuie, prinzându-le în pumnul strâns, cu floarea în podul palmei şi vârfurile ieşite, printre degete, în afară. Aproape Wolverine. Şi le înfipsese într-o parte a gâtului şi trăsese în cealaltă parte cu o forţă colosală rupând piele, muşchi, laringe, faringe, vase de sânge. Acum zăcea într-o baltă de sânge, aproape decapitat.

S-ar putea discuta la nesfârşit despre forţa (fizică şi psihică) uluitoare a sinucigaşului. Despre resorturile care declanşează gesturi stranii de o asemenea violenţă îndreptată împotriva propriei persoane. Pentru că sinuciderea este, prin excelenţă, un domeniu al bizarului. Au fost cazuri de sinucigaşi care şi-au străpuns inima de mai multe ori, au pus cuţitul pe masă şi au mai făcut câţiva paşi înainte de a cădea. Sau care, după ce s-au împuşcat în cap, au aruncat pistolul pe fereastră. Sau care, după ce s-au legat de mâini, picioare şi gât şi şi-au pus căluş în gură, şi-au dat foc.  Sau care au încercat două, trei feluri de sinucidere deodată până când au reuşit...

Dar să revin la poveste. A doua zi după cazul menţionat m-a sunat, întâmplător, o distinsă doamnă din presă:

-         Aveţi ceva interesant în ultima vreme?

I-am povestit cazul.

-         Era poliţist?

-         Nu.

-         Era procuror?

-         Nu.

-         Politician?

-         Nu.

Nici vedetă, nici avocat, nici fotbalist. Era, pur şi simplu.

                -         Vedeţi, domnu Alexandru, ca să ţineţi minte, pe noi în presă ne interesează aşa ceva numai dacă e vorba de o personalitate sau de o anumită categorie socială. Să fi fost măcar procuror sau poliţist...

Am început cu timpul să înţeleg diferenţa dintre mărunt şi grandios în luminile rampei. M-am prins cum de la masa bogaţilor cad, la montaj, resturi pe care le culeg anonimii. Tragedia (chiar şi în rarele cazuri când este autentică) a devenit public monopolul aroganţei. Şi se împerechează pe ecrane sau pe hârtie cu ştirile despre cine poartă vara asta chiloţi şi cine nu poartă, despre cine provoacă pe plajă soarele nociv cu sutien şi cine fără, despre cine şi-a pus silicoane cu factură şi cine fără T.V.A. Striptease-ul tragediilor merge bară la bară cu acela al veşmintelor. Personajele şi poveştile lor mari, pompoase, uriaşe prin stupizenia lor, se dezbracă de secrete.

Vorba unui personaj din presă care spunea că acum câţiva ani postul său era singurul care transmitea înmormântări în direct iar astăzi nu mai ai unde să îţi montezi camera la o înmormântare.

Iar acum, pentru coerenţă, o să mă contrazic. Pentru că totuşi măruntul dă din coate şi îşi face loc. Macabrul cel de toate zilele. Atunci când un puşcăriaş de elită îşi amână discursul din închisoare către ţară, când constituţia pare mai calmă, când în fine lucrurile lasă impresia că respiră pentru câteva momente singure, fără a fi asistate mecanic, electronic, electrocasnic etc., izbucneşte ceva neaşteptat care reduce jalba mea de mai sus la tăcere.

Doi vecini anonimi se înjunghie (nu vă tulburaţi, nu a murit niciunul) pentru că femeia unuia dintre ei, gravidă, a poftit la cireşele din cireşul comun situat în curtea comună. Şi toată presa se buluceşte.

Confruntat cu o situaţie oarecum similară, celebrul baron von Munchhausen povesteşte: „Odată, după ce îmi isprăvisem toţi plumbii pentru încărcătură, îmi ieşi în cale, cu totul pe neaşteptate, cel mai măreţ cerb din câţi vieţuiesc pe acest pământ. Şi mă privi drept în faţă, fără să-i pese, de parcă ar fi ştiut dinainte că tolba îmi era goală. Ce puteam face? Îmi încărcai într-o clipă puşca cu pulbere şi cum aveam la mine un pumn de cireşe, jupuii în cea mai mare grabă carnea de pe ele şi îndopai ţeava cu sâmburi. Slobozii apoi întreaga încărcătură drept în fruntea cerbului, între coarne. Împuşcătura îl buimăci, căci se-mpletici pe picioare, dar tot izbuti să o şteargă. La un an sau doi după întâmplarea aceasta, mă aflam la vânătoare, în aceeaşi pădure. Şi iată că deodată mi se înfăţişă un cerb măreţ, purtând între coarne un cireş cu frunziş bogat şi înalt de peste zece picioare. Atunci îmi adusei aminte de întâmplarea mea din trecut. Socotind că cerbul este pe bună dreptate şi de multă vreme proprietatea mea, îl doborâi cu un foc. Astfel, făcui rost totodată şi de friptură şi de băutură de cireşe, căci pomul era încărcat cu fructe nespus de gustoase.”

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite