Care limbă, care cultură?

0
0

Epopeea vânătorească din Pădurea Domnească a eclipsat toate celelalte aspecte ale actualităţii basarabene: a fost o secvenţă zdrobitoare, un „flash” care a revelat abisul deasupra căruia levităm ca nişte gâze – cetăţeni, instituţii, ţară.

Dar e bine să ştim că în afara dezmăţului fanariot al judecătorilor, procurorilor şi al oamenilor de afaceri cu relaţii în lumea politică, există (sau ar trebui să existe) şi subiecte nu mai puţin importante, care merită atenţia noastră.

Pe 15 ianuarie, de aniversarea lui Mihai Eminescu, am sărbătorit, pe ambele maluri ale Prutului, Ziua Culturii Naţionale. E drept că în Republica Moldova aceasta sună puţin diferit: „Ziua Naţională a Culturii”. Diferenţa nu e de neglijat, pentru că te întrebi imediat: care cultură? Şi cu asta atingem nu numai o chestiune delicată pe care guvernanţii noştri, indiferent de legislatură şi coloratură, au ocolit-o, incapabili să-şi depăşească angoasele şi complexele faţă de fosta metropolă imperială, afirmându-şi, cu demnitate, identitatea naţională. Am în vedere şi starea de lucruri dintr-un domeniu care nu circumscrie doar creaţia artistică, ci vizează educaţia şi nivelul de civilizaţie al unui popor.

Nu ne-am săturat de ritualuri, recepţii, omagieri, discursuri sforăitoare care maschează o perfectă indiferenţă? Căci după ce toasturile amuţesc şi cupele de şampanie îşi golesc conţinutul, în stradă, aburii roz ai acestor aniversări se împrăştie în atmosfera generală de ignoranţă şi agresivitate. Televiziunile ne bombardează necontenit cu produse subculturale: când să se dumerească basarabeanul nostru de la ţară că are şi el pe cineva în capitală, care ştie să scrie, să cânte, să picteze, să joace într-un spectacol de teatru, dacă nu-şi mai desprinde ochii de la „Pole Ciudes” (cunoscuta emisiune de divertisment de pe canalul 1 al televiziuni ruse) şi de la filmele cu partizani care îi bat măr pe nemţi?...

În epoca tranziţiei a înflorit în Republica Moldova un aşa-zis model de succes, care dispreţuieşte omul cu carte şi exaltă minciuna, şmecheria, cinismul, demagogia, lipsa de exigenţă. Într-o societate bazată pe meritocraţie beneficiile lecturii şi educaţiei nu pot fi subestimate. Integrarea europeană este prin excelenţă un proces cultural, pentru că te obligă să intri într-o competiţie acerbă, în care ai nevoie de cunoştinţe, de capacitatea de a ţine pasul cu o lume din ce în ce mai sofisticată.

Or, ce fel de ţară este aceea care nu sprijină, de exemplu, nicio revistă de cultură? Sunt publicaţii care au crescut şi s-au dezvoltat împotriva şi nu graţie politicilor de stat ale Republicii Moldova, au promovat autori talentaţi, au organizat dezbateri de actualitate, au îndrăznit să chestioneze patriarhalismul nostru păgubos şi mentalităţile conservatoare. Nici Academia de Ştiinţe, nici Ministerul Culturii, nici Uniunea Scriitorilor, nici celelalte structuri oficioase şi osificate nu s-au îngrijit să susţină efortul unor oameni dedicaţi trup şi suflet meseriei lor – artiştii şi intelectualii independenţi –, ci i-au privit cu mefienţă şi ostilitate, de parcă bugetul public ar fi fost prerogativa exclusivă a mai marilor zilei. Soluţia sponsorizării private în Basarabia este din start exclusă. Legislaţia moldovenească descurajează mecenatul, în plus, când nu copie obtuzitatea funcţionarilor guvernamentali, „capitaliştii” de aici – în majoritatea lor rusofoni – nu au interesul să susţină cultura de expresie românească.

Guvernul se arată în ultimul timp ceva mai îngrijorat de situaţia limbii române în ministere şi în agenţii de stat. Cuprinşi de această răbufnire de orgoliu, poate vor găsi timp aleşii noştri să-şi manifeste „suveranitatea” şi în sectorul privat, unde limba oficială a acestui stat este călcată în picioare.

Ca o ilustrare a celor spuse, aş evoca un episod trecut prea uşor cu vederea, obturat de tragedia din Pădurea Domnească. Acum trei săptămâni presa semnala un schimb de scrisori pe care Marius Lazurca, ambasadorul României la Chişinău, îl avusese cu Victor Şelin, proprietarul reţelei de cinematografe „Patria”. Diplomatul solicita, în calitate de simplu cinefil, îmbunătăţirea subtitrării în limba română a filmelor difuzate. Proasta calitate a subtitrării – corpul de literă mic şi contrastul palid al textului în raport cu imaginea – face ca nevorbitorii de rusă, străini sau autohtoni, să nu înţeleagă despre ce este vorba. În scrisoarea de răspuns adresată ambasadorului, Şelin nu rata ocazia să acuze statul român de „scindarea” societăţii moldoveneşti şi solicita, în batjocură, circa un milion de euro anual pentru subtitrarea filmelor pentru copii, întrucât a obţine aceşti bani de la autorităţile moldovene este imposibil.

Dincolo de stilul inconfundabil al „patronului” de cinema pe care tocmai l-am amintit, faimos pentru huliganismul său politic, povestea cu subtitrarea filmelor difuzate în cinematografe şi pe micul ecran plasează Republica Moldova într-o situaţie jenantă. Statutul şi calitatea limbii române (limba sa oficială, chiar dacă trecută schimonosit în Constituţie) constituie un atribut al suveranităţii naţionale, nu un obiect de negociere între două ţări. Dacă vrem să fim respectaţi de alţii, se cuvine să ne cinstim noi înşine valorile şi patrimoniul care ne defineşte ca popor.

Cred că mass-media ar trebui să-şi facă din monitorizarea situaţiei limbii şi culturii române în Republica Moldova o preocupare sistematică, şi atunci vom avea, poate, mai puţini „vânători de mistreţi” şi mai mulţi demnitari dedicaţi binelui public.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite