Canarul din mină

Este o întâmplare că România şi Ungaria sunt vizate de recenta declaraţie a subsecretarului american, Victoria Nuland, privind duplicitatea politicianistă în partea noastră de lume? Aceea care s-ar traduce: suntem bine sub pătura NATO, dar ne batem joc de valori ale statului de drept, pe care se bazează şi NATO. Cât de (in)acceptabil este comportamentul guvernamental duplicitar?

Subsecretarul american foloseşte şi ea imaginea canarului în mină atunci când se referă la riscurile derapajelor democraţiei în unele ţări din Est. Simbolic, micuţa pasăre reprezintă fragilitatea, sensibilitatea unor procese democratice subţiri, necrescute organic în societăţile respective.

Este o întâmplare că radicalismul prim-ministrului ungar este măcar explicit, în timp ce lipsa de substanţă şi duplicitatea ale celui român sunt tot mai dureroase?

Este o întâmplare că România şi Ungaria au propus pentru postul de comisar european două persoane care nu au nici în clin nici în mânecă cu portofoliul vizat? Cine citeşte CV-ul celor două persoane observă imediat asta.

Am citit răspunsurile dnei Corina Creţu la întrebările ce i-au fost puse atât la “scris” cât şi la “oral”. Din păcate, nu am găsit un singur gând concret, o soluţie, un răspuns direct la probleme importante ridicate de aceste întrebări. Frazeologia sa în limba engleză nu poate înşela. Ca şi în cazul altor politicieni români, prestaţia sa publică impresionează prin inadecvare, deghizament subtil al incompetenţei.

În România a apărut la începutul anilor ‘2000 o clasă a oamenilor “buni de gură”, a celor care au învăţat să “cânte” fără să studieze notele, după “ureche”. Fără cultura domeniului de activitate. Urechiştii de partid sunt acum un detaşament care tropăie cu dezinvoltură pe podiumurile europene sau nord-atlantice ori asiatice. Miniştri care nu fac corelaţii între o idee, contextul acesteia şi consecinţele ei. Cazul manualelor digitale, de pildă, e imens. Cum observa Liviu Papdima în “Dilema veche”, nu există prevederi în documentaţia şcolară în uz privind cultura/alfabetizarea digitală. Şi le punem direct în mână micuţilor manuale digitale!

Nu rezolvăm chestiunea stării sanitare a şcolilor, dar procedăm mimetic privind cultura digitală.

Educaţia este de mai mult timp canarul din mină. Cum aşa? Rudimentar, forăm bezmetic drumul integrării euroatlantice, şi ne bazăm pe sensibilitatea electorală a unui domeniu (Educaţia, Sănătatea ş.a.) să ne avertizeze de pericole, aşa cum se obişnuia în secolele trecute, în unele locuri: canarul murea dacă, în mină, existau scurgeri de gaze. Minerii părăseau repede mina, dar pasărea murea. Ca şi cele/cei care ies de la guvernare: ei/ele se “salvează”, dar lasă în urmă un domeniu devastat.

Exemplele de netrebnicie la noi sunt multe. Nu-mi face deloc plăcere să constat asta. Ne supără când americanii sau Bruxelles-ul ne atrag atenţia. La fel ca vecinul căruia îi spui faţă în faţă, apoi îl suni pe mobil să ţină cont că nu trăieşte singur, în pădure; vecinul se supără şi spune: “nu e corect ce faceţi, să-mi spuneţi că să fiu atent şi la ceilalţi”. Dl. prim-ministru foloseşte aceeaşi suceală logică şi spune că străinii au ce au cu românii: nu, ei au ce au cu statul român, guvernat chiar de guvernul domniei sale. Să te ascunzi imediat după “români” în loc să îţi asumi responsabilitatea guvernamentală, da, e o probă de „onoare” şi de „cinste”. Să faci în aşa fel (sau să nu faci) încât Educaţia să fie astăzi un sistem malformat de netrebnicie,  de impostură şi complicităţi voalate sau dezvăluite, nu e chiar de colo. Să-l auzi pe acelaşi prim-ministru - colecţia sa de superficialităţi nocive, ca să zic aşa, se măreşte agresiv pe zi ce trece - spunând despre un contracandidat la prezidenţiale că foloseşte “copy-paste” în programul electoral, da, nu oricine îşi poate permite această afirmaţie; domnia sa a învăţat ceva după descoperirea plagiatului său, deşi, vorba lui Caragiale, a rămas cu “onoarea nereperată”.

Dar care e priceperea guvernamentală în materie de Educaţie? Iată un exemplu. De manual. (Care lipseşte încă!)

 „Adresez un apel către părinţi, către profesori şi către elevi de a înţelege că în 2014 trebuie să trecem chiar şi mai târziu la ceea ce înseamnă educaţia viitorului. De mai mult de zece ani nu s-au făcut manuale noi, nu s-au făcut programe noi. Profesorii, părinţii ne spuneau că lumea se schimbă, sistemul de educaţie se schimbă şi cineva trebuie să aibă curajul să vină cu manualele noi, cu programa la anul 2015-2016. Nu mai există niciun elev care să nu ştie să folosească o tabletă, un computer, cred că ideea unui manual digital este cu adevărat o reformă pe care trebuie să o facem.”

Asta spunea dl. prim-ministru la deschiderea anului şcolar, în 15 septembrie, la Târgu-Jiu. Citiţi atent prima frază: “în 2014 trebuie să trecem chiar şi mai târziu…” Dincolo de ilogicul afirmaţiei, ce nu se înţelege chiar deloc este “educaţia viitorului”. Ce vrea să spună asta? Citiţi finalul: adevărata reformă este introducerea manualului digital! Deci, nu condiţii civilizate de învăţare (mai ales în multe locuri din rural, dar şi în atâta locuri din urban), nu condiţii de …(şi puneţi şi dumneavoastră altele), ci, musai, manual digital. Asta e educaţia viitorului. Cât despre viitorul educaţiei, nicio vorbă! Iluzia dată este că dacă cei mici vor învăţa să butoneze sau să plimbe degetele pe tablete, vor învăţa, vor fi educaţi. Un nenorocit de mimetism, patentat la noi încă de la formarea statului român modern, a băgat în capul multora ideea că dacă adopţi “ultimul răcnet”, asta te dispensează de procesul formării şi învăţării. Imităm, ne sincronizăm, mimăm dezinvoltura civilizaţiei fără să hrănim civilizaţia dezinvolturii.

Observ atât de mulţi colegi care, dezinvolt, s-au “apdatat” la noile tehnologii, şi care folosesc - şi dau şi ca model studenţilor lor - prezentări în PPT unde slide-urile sunt înţesate de text. Pe care îl mai emit şi oral! Unii (mulţi) nu ştiu că aceste prezentări sunt  un mijloc vizual de a comunica, nu unul textual. Dar…e modern.

Observ cât de mult pierdem pentru că nu ştim să vorbim, nu ştim să comunicăm în limba română. Ce se face la şcoală pentru asta? Cine (şi dacă) îi învaţă pe copii să gândească, să exprime oral ce gândesc, logic, expresiv, eficient? Noile tehnologii sunt un  mijloc excelent pentru a face asta, într-o cultură a vizualului. Dar sunt pachetele curiculare în acord cu aceste mijloace?

Digitalul vine prea repede pentru un învăţământ unde conversia “analogicului” (modul clasic al transmisiei, primirii şi evaluării cunoştinţelor în învăţământ) în digital nu a fost gândită în modul sistemic. Asta ne va costa mult. În viitor. Dar guvernanţii (asta însemnând mai multe guverne) nu vor mai fi răspunzători pentru ce au făcut prost sau pentru că nu au făcut ce trebuia: ei/ele vor fi la pensie sau într-o lume mai bună…pentru care nu au făcut cine ştie ce. Ei vor fi ieşit din mină demult lăsând canarul mort într-o galerie.

Ieri a fost  Ziua mondială a Educaţiei.

Vă invit la un  mic exerciţiu de sezon: citiţi ce este în programul candidaţilor la preşedinţia României despre Educaţie? Veţi vedea repede, uneori foarte repede, că între afirmaţii, promisiuni, soluţii şi proiecţia Educaţiei în viitor nu există o relaţie consubstanţială. Nu ştiu dacă cei/cele care vor vota, părinţi fiind, se vor gândi şi la cele de mai sus. Uităm că un vot e un cec în alb dat pentru ca viitorul să devină prezent. Cândva.