Bucharest Opera Festival 2025 (I)
0Se află în plină desfășurare la Opera Națională București cea de-a patra ediție a deja tradiționalului Festival de Operă. Între 15 și 24 iunie, o perioadă mai lungă decât în alți ani, ceea ce face plăcere publicului. O manifestare internațională de succes care reunește forțe ale gazdelor, Orchestrei de Cameră Radio, Operei Maghiare din Cluj-Napoca, Operei din Ruse, Operei Naționale Române Iași, Operei Brașov, Teatrului Național de Operă și Operetă „Nae Leonard” din Galați, Teatrului Național de Operă și Balet „Maria Bieșu” din Chișinău și Operei Naționale Române Timișoara.
„Faust” în reluare
Deschiderea s-a făcut cu un revival al legendarei producții a Operei Naționale București cu „Faust” de Gounod, având premieră datată 1998. Reluarea s-a datorat unei echipe formate din scenograful Dragoș Buhagiar, lighting designer-ul Alin Popa, autorul conceptului video Radu Spiridon, care a refrișat montarea inițială semnată de regizorul Alexandru Tocilescu, scenograful Cătălin Ionescu Arbore, coregrafa Alexa Mezincescu și semnatara mișcării scenice Roxana Colceag. A fost soluția prin care mizanscena marelui Alexandru Tocilescu se va menține încă ani buni pe afiș, așa cum trebuie procedat și cu montările altor importanți regizori români. Am mai scris.
Spectacolul a beneficiat de o distribuție de excepție, demnă de orice teatru liric al mapamondului, avându-i în frunte pe tenorul Ștefan Pop (Faust), soprana Anita Hartig (Margareta) și basul uruguayan Erwin Schrott (Mefisto). I-au anturat în roluri principale baritonul Iordache Basalic (Valentin) și mezzosoprana Mihaela Ișpan (Siebel). Și-au dat concursul Corul, Orchestra și Ansamblul de balet ale Operei Naționale bucureștene. Dirijori de cor Adrian Ionescu și Ethan Schmeisser, dirijor Tiberiu Soare. S-a prezentat versiunea în 5 acte, inclusiv tabloul cunoscut sub numele „Camera Margaretei” (primul din actul al IV-lea), chiar dacă subiectul din bogatul program de sală, special tipărit, nu-l descrie.
Ștefan Pop a repetat cu brio în fața publicului bucureștean performanța artistică mult apreciată, realizată în rolul titular la Opera Regală Covent Garden din Londra cu numai câteva zile înainte, când a încheiat o serie de șapte spectacole, așa încât a relua cele scrise în cronica pe care am semnat-o recent în aceste pagini de „Opinii” devine inutil.
Parteneră directă i-a fost Anita Hartig, care a înfățișat tuturor o remarcabilă creație în rolul Margareta. Vocea sopranei, de culoare argintată, cu irizații senzuale, consistență de sunet și amploare bogată în armonice de preț a impresionat. Dar alături de instrumentul vocal în sine, Anita Hartig a sensibilizat auditoriul prin interpretarea muzicală, inclusiv scenică. Glasul s-a mlădiat în inflexiuni și culori infinite, ingenuitatea și delicatețea eroinei a ieșit în evidență de la primul sunet și a definit personajul inclusiv în actul marelui duet de dragoste cu Faust, când fiorii iubirii au copleșit-o.
Balada „Il était un roi de Thulé”a avut emoționalitatea zborului amintirilor către primul schimb de priviri și rostiri cu Faust, aria „bijuteriilor” a continuat emanând aceeași sensibilitate a sunetelor plutitoare, construind o plasticitate expresivă ieșită din comun, de neuitat prin inflexiuni și rafinamente. Este unul dintre marile daruri ale artistei. Un final cu Si natural acut dezvoltat glorios a încheiat pagina.
Duetul de dragoste cu Faust a căpătat șiruri de fraze venite direct din profunzimile sufletului. Îmi amintesc unduirile replicii „Ȏ silence... o bonheur! innefable mystère!” de pură poezie, extazul răscolitor „Pour toi je veux mourir!”, implorația vibrantă din adâncurile simțirii „Partez, partez vite... je tremble, hélas!... j'ai peur! Ne brisez pas le coeur de Marguerite...”, o palpitație frenetică. Și din nou, acut suveran.
Tabloul „Camera Margaretei” a schimbat estetica eroinei, acum cu patină îndurerată în cânt, susținută de linia vocală fluidă, cu alternanțe de forte și piano, plină de meandre în nuanțe pasionale, „Il ne revient pas”. Tristețe maximă. În scena subsecventă din biserică, sub presiunea lui Mefisto, soprana a creionat admirabil clipele de adâncă frământare, transformate în disperare și culminații acute (Si și La natural), semne ale cedării sub blestemul Demonului.
Actul ultim i-a prilejuit sopranei un final maiestuos „Anges purs, anges radieux”, dominator asupra lui Faust și Mefisto, într-o țesătură vocală înaltă infernală, ridicându-se progresiv pe portativ spre acutele monumentale.
Oaspetele născut în Uruguay, basul Erwin Schrott, i-a cucerit pe toți aficionados și nu numai, cu doamnele și domnișoarele în frunte. Pentru că arată bine, are o dezinvoltură extraordinară, evidentă prin naturalețea și spontaneitatea atitudinii, exprimării vocale și scenice, plasticii corporale și fizionomice. Dacă privim în amănunt, descoperim un Mefisto cu prudență subtilă în adresarea către Faust, știm, până la urmă încununată de succes (primul act), batjocoritor când este încolțit (scena chermezei), cu umor negru (în cvartet), ironic (față de un Faust timid, în actul din grădina Margaretei), rău și perfid pe față (în același act, la final, când Margareta deschide fereastra ca să se confeseze Cerului), sever acuzator în scena cu Margareta din biserică, sarcastic în Serenadă, înspăimântător de victorios în ultima replică „Jugée!” din operă. Fără îndoială, Schrott este un experimentat al rolului, un analist al personajului, așa încât detaliile cu care îl conturează sunt explicabile și absolut valabile. Este un charmeur cu atâta firesc în comportare încât îl simțim ca un periculos Mefisto printre noi...
Dar vocea? Este colorată fabulos, cu grosime și „grăsime” sonoră, dotată cu armonice, egală pe registrație cu acute corpolente, de nivelul restului. Cântă cu ușurință, fără efort.
La pasiv? Chiar celebra intrare „Me voici!” n-a avut grandoare, măreție, solemnitate, nici autoritatea „funcției”. Doar fusese chemat de Faust, „À moi, Satan!”. Dar a recuperat imediat cu o acută monumentală nescrisă de Gounod, pe rostirea „Un vrai gentilhomme!”. Poate că încălzirea inerentă oricărui cântăreț a fost cauza unor alte sunete înalte emise „în spate” în primul act și chiar pe slovele „Le veau d'or” ale Rondo-ului din cel secund. Dar, cum spuneam, vocea a sunat rotund și bogat. Fără îndoială, Erwin Schrott este un Mefisto de marcă.
În rolul Valentin a cântat baritonul Iordache Basalic, cu o prospețime de voce demult remarcată, iar Mihaela Ișpan a fost un minion Siebel. În alte roluri au fost distribuiți Sorana Negrea (Martha Schwertlein) și Daniel Filipescu (Wagner).
Un moment important al spectacolului a fost tabloul „Noaptea Walpurgiei”, atractiv și colorat dansat de stelele și Ansamblul de balet ale Operei Naționale București.
Colectivele aflate pe scenă și în fosă, corul și orchestra, au trecut și ele prin momente inițiale de intrare în atmosferă, rezolvate rapid în lecturi potrivite stilisticii, grație experimentatei și fermei baghete a lui Tiberiu Soare.
O raritate, opera „Rita” de Donizetti, în concert
Scurta serată (cca o oră) s-a datorat Orchestrei de Cameră Radio care a venit în festival cu un titlu practic necunoscut, cu o soartă destul de stranie. A fost compusă în 1841, în numai opt zile, pe un libret în limba franceză de Gustave Vaëz, dar a ajuns să aibă premiera postum în 1860 la Paris. În traducere italiană s-a încercat o reprezentare la Napoli, tot înainte de moartea lui Donizetti din 1848. Fără a se pune în practică.
Operă comică într-un act pe un subiect destul de banal, cu trei personaje, soția cam bătăușă, soțul cam placid și emigrantul fost soț cam violent, cu o intrigă conflictuală sfârșită bine. Nimeni nu divorțează deși existau pericole, happy-end total în vervă donizettiană cuceritoare, iar fostul soț fuge înapoi în America după masa reconcilierii, „imediat după... desert!”.
Aș începe printr-un Laudatio făcut instrumentiștilor aflați sub bagheta lui Toufic Maatouk, dirijor libanez frecvent oaspete al concertelor Sălii Radio. Spiritul „buf” al partiturii a ieșit pregnant în evidență grație tempilor plini de vervă și acurateței orchestranților. Influențele rossiniene destul de dese și neașteptate pentru un opus ce a fost scris în partea finală a perioadei creatoare a compozitorului au primit o tălmăcire valabilă.
Au cântat trei invitați străini, soprana Caterina di Tonno (Rita), tenorul Marco Ciaponi (Peppe, soțul) și baritonul Philippe Nicolas Martin (Gasparo, fostul soț). Primii doi fuseseră Ferrando și Despina în „Così fan tutte” de Mozart, sub aceeași conducere muzicală, în ianuarie la Sala Radio. Acum, având o partitură mai solicitantă cât de cât, soprana a fost delicioasă ca atitudine caricaturală, cu glas maleabil pentru lejerități, dar extremele acute au sunat strident. Marco Ciaponi și-a folosit vocea ductilă cu timbralitate plăcută pentru conferirea de lirism personajului, abordarea desenelor melodice în staccato și a celor în canto spianato di grazia, pentru abordarea agilităților, a acutelor și supra-acutelor la care Donizetti nu a renunțat folosindu-și întreaga măiestrie componistică. Și baritonul Philippe Nicolas Martin a propus un glas agreabil și robust, cu abilități în rostirea recitativelor încărcate de sens, precum ceilalți colegi și frazând fluent. Umorul a fost peste tot.
A existat și personajul Bartolo, rol vorbit, de fapt un povestitor al acțiunii, al legăturilor între cele opt scene ale operei, pe care l-a susținut Alexandru Bindea într-o limbă italiană evidentă ca second language. Așa încât a fost singurul fapt divergent într-o seară plină de spiritualitate peninsulară, de parfum autentic italian, totul venit dinspre dirijor, orchestră, cântăreți.
Invitarea Orchestrei de Cameră Radio a fost binevenită și se poate repeta la edițiile viitoare, în același format de opere concertante rar cântate sau de repertoriu. De ce nu și Orchestra Națională Radio cu Corul Academic?
Un musical – operă rock
Prin aranjament cu The Really Useful Group Ltd., Opera Maghiară din Cluj-Napoca a prezentat de două ori producția cu musicalul „Jesus Christ superstar” de Andrew Lloyd Webber, pe text de Tim Rice. În roluri principale au evoluat Sipos Endre (Iisus Hristos), Semenyel János (Iuda), Yolanda Covacinschi (Maria Magdalena), Szép Gyula Balint (Pilat din Pont), Peti Tamás Ottó (Regele Herod), Mányoki László (Caiafa) etc. Dirijor și maestru de cor Kulcsár Szabolcs. Scenografia Venczel Attila, costume Zsigmond Adél, coregrafia Jakab Melinda.
Festivalul continuă.
Se încarcă comentariile...
