Botond Kostyak, un contrabasist internaţional

De două decenii, Sighişoara devine, în primele zile de august, loc ideal de întâlnire al celor care – maeştrii şi discipoli – participă la Academia de muzică iniţiată de violonistul Alexandru Gavrilovici, stabilit la Berna, în Elveţia.

O ţară unde activează numeroşi muzicieni români, mulţi dintre ei regăsindu-se în cetatea medievală pentru a lucra, în fiecare vară, cu tineri instrumentişti din România şi nu numai, seara evoluând în ipostază de redutabili interpreţi, în compania unor oaspeţi din Elveţia, Spania sau Austria.

Printre profesorii-solişti, contrabasistul Botond Kostyak este o figură familiară şi „mai altfel”, apreciat pedagog şi excelent artist, deopotrivă pasionat motociclist, mereu relaxat, zâmbitor şi eficient, îndrăgit de tinerii cu care lucrează an de an şi deopotrivă de foştii colegi de la Cluj sau Braşov şi de cei cu care colaborează în Elveţia şi în Franţa, dar şi la Sighişoara. Pare greu de crezut, dar reuşeşte să onoreze contracte din oraşe aflate la sute de kilometri distanţă, ocupând posturi deosebit de importante, tocmai pentru că este un muzician de cotă. Iar tehnica sa şi maniera de a cânta este unanim apreciată, pornind de la şcoala vieneză, preluând permanent din experienţa şi specificul altor şcoli, mereu atras şi interesat de tot ce e nou şi îi poate îmbogăţi arta şi cunoaşterea contrabasului de care este profund ataşat.

„Şcoala de la Cluj provine tot din cea vieneză, pe care Josef Prunner a împlinit-o venind la Bucureşti. În sudul ţărilor se cântă cu un plus de virtuozitate, iar această dimensiune nouă a împlinit şcoala tradiţională de contrabas de la Viena. M-am născut într-o familie de muzicieni, fratele meu este violoncelist, iar la 13 ani, când am început studiul contrabasului, cântasem deja la pian sonate de Mozart. Dorinţa mea era să fac cât mai repede muzică, iar idealul meu de sunet era cel de violoncel, deci am încercat să… îmblânzesc contrabasul. În orchestră, instrumentul are un rol foarte important, dar mai ales când interpretez o lucrare solistică, încerc să surprind, trecând peste datele fizice ale unui instrument cu o coardă mai lungă de un metru; mult timp am crezut că mâna stângă este cea cu care vibrăm şi formăm sunetul, până când mi-am dat seama că arcuşul este acea parte care poate să farmece sunetul“.

„Având în vedere că activez de 20 de ani în Franţa, am fost influenţat şi de sunetul şcolii de acolo – priza franceză, diferită de a mea, asemănătoare violoncelului, concret înseamnă o circulaţie mai rapidă a arcuşului pentru a obţine un sunet dens. Deci am combinat cele două şcoli şi a rezultat sunetul la care am ajuns. La Conservatorul de la Cluj a fost o şcoală foarte bună, aveam bazele puse cu Aurel Niculescu, completate la Bucureşti, aşa încât, când mi-am început cariera la Braşov, sub bagheta maestrului Ilarion Ionescu-Galaţi, eram pregătit pentru orchestră. Cred că tradiţia este un cuvânt important – am pornit de pe baze foarte solide, care s-au adunat cumva în curbura carpatică, am plecat apoi în lume cu ochii şi urechile deschise şi am încercat să adun tot ce am întâlnit. Am cântat cu violoncelistul Misha Maisky şi am înţeles că un asemenea colorit ca al său este posibil şi la contrabas, deci m-am dus acasă şi am încercat să-l realizez.” 

„Cu violonistul Maxim Vengerov am avut ocazia să cânt Sibelius – se învaţă de la orice instrumentist. Pe de altă parte, mă pasionează şi pedagogia – numărul mare de studenţi, şi la cursurile de la Sighişoara, mă bucură, pentru că înseamnă că tinerii vor să mai afle ceva de la mine, deci mă obligă să dau tot, de dimineaţa şi până seara. O singură dată mi s-a întâmplat să fiu puţin îngrijorat – am avut un an sabatic de la orchestra din Lyon, pentru că am vrut să fiu mai aproape de familie – eram profesor la Basel, dar mi-am dat seama că îmi lipseşte enorm cântul în orchestră, acel contact zilnic cu muzica, abordând în fiecare săptămână alt program… La ora 9 începe repetiţia, sunt permanent prezent, mă preocupă ce şi cum aş putea da mai mult, mai bine – este o pasiune, nu pot face altfel. Am un anume ritm, aşa încât şi eu şi familia şi studenţii ştim la ce să ne aşteptăm, am un drum “bătătorit” care funcţionează, dar totul trebuie pregătit din timp – dacă e o grevă, dacă apare o repetiţie neprevăzută, devine o catastrofă şi atunci sunt îngrijorat, supărat că nu mi-a ieşit planul aşa cum l-am gândit, dar… se rezolvă altfel. Vorbind despre maniera mea de cânt, îmi amintesc faptul că atunci când am candidat la postul de profesor la Viena am fost întrebat de ce vreau să activez acolo şi argumentul principal a fost că… astfel vin acasă, pentru că şcolii care se trage de la Franz Zimann i s-au adăugat şcoala bucureşteană şi influenţele franceze, ceea ce… le-a plăcut foarte mult. Culmea este că ceilalţi candidaţi erau toţi vienezi! Am o experienţă pe care încerc să o îmbogăţesc, merg prin lume şi am posibilitatea să compar; am făcut parte dintr-un juriu de examen la Lausanne, apoi am asistat la un examen de diplomă la Basel, am fost într-un alt juriu alături de un contrabasist de la Scala din Milano, deci impresiile circulă, strângem informaţii. Trebuie să amintesc faptul că acest instrument ingrat era foarte popular în perioada clasică – Mozart a scris o arie pentru contrabas, Haydn un concert care din păcate s-a pierdut, deci marii compozitori s-au gândit la un repertoriu solistic special. Eu personal am reînvăţat să cânt pe un instrument din acea epocă, absolut diferit ce cel actual - Concertul de Dittersdorf l-am cântat în 2008, la Festivalul de muzică veche de la Miercurea Ciuc, în varianta originală. Dieter von Dittersdorf este cumva “al nostru”, pentru că a trăit şi a compus la Oradea.“

Aveţi o adevărată colecţie de instrumente…

„Am patru contrabaşi – primul l-am cumpărat în România, dar este din Cehia şi e foarte vechi. Dar pentru că eu căutam să obţin un alt sunet, l-am cumpărat pe cel de al doilea, din Franţa, de această dată modern, cu care realizez alte culori pe care nu le cunoşteam până atunci; al treilea este o copie a unui instrument  italian – cântasem pe unul original, de neplătit pentru un muritor, deci i-am cerut luthier-ului care îl reparase să-mi facă o copie fidelă. E interesant faptul că, la un concurs de luthierie, acest instrument a câştigat Medalia de aur şi… i-am dat şi numele “l’adoree” sau… “la doree” – deci poate fi tradus fie adorat, fie aurit. Al patrulea instrument este tot o copie după un alt contrabas italienesc – Gaspar Da Salo –, pe care l-am botezat “Lucy”, dar după numele lui… Luciano, cel care se afla acolo când l-am cumpărat. Trebuie spus că, de fapt, toate aceste instrumente sunt de gen feminin, tocmai de aceea cu nume… adecvate şi le ţin în braţe foarte mult timp…“

De o viaţă, cursurile se îmbină cu activitatea în orchestră, în ansambluri camerale sau ca solist – cum reuşiţi să evitaţi rutina?

„Recunosc, sunt mulţumit şi împlinit, mai ales când văd interesul tot mai mare pentru pedagogie; pentru fiecare lucru există un anume timp - în ultima vreme am redus activitatea concertistică, în calitate de solist, în schimb încerc să dau şi mai mult ca profesor. Recent am participat la un alt curs în Alsacia - Franţa,  unde a fost o mare bucurie pentru mine, făcând un prim pas într-o lume în care această priză de arcuş pe care o utilizez nu este prea agreată. Sunt în continuare prim-contrabasist la Orchestra din Lyon, recent am fost invitat să colaborez la Orhestra din Berna, de asemenea ca prim-contrabasist.

De fapt, tot de la Berna se trage şi prezenţa mea la Sighişoara, pentru că în urmă cu câţiva ani am înlocuit un instrumentist, iar după o repetiţie, concert-maestrul Alexandru Gavrilovici m-a întrebat, pur şi simplu, ce fac eu vara, dacă nu vreau să vin şi la Academia pe care o crease – evident, am spus da şi de atunci sunt molipsit. Când se apropie luna august, simt că începe deja să se producă o aşteptare, o nerăbdare. Noi contrabasiştii suntem o familie mare, împărtăşesc cunoştinţele mele cu alţii, cu profesori ca Dorin Marc, cel cu care parte dintre studenţii mei au lucrat şi la cursurile de la Sinaia, deci anul trecut, înainte de a veni la Sighişoara, m-am consultat cu el. Şi colegul meu de la Lyon – Toma Vladimir - provine tot din şcoala românească, este deja acolo de două stagiuni.”

Peste câteva zile, în 1 august, va debuta o nouă ediţie a Academiei de la Sighişoara, unde instrumentişti din generaţii diverse se vor (re)întâlni pentru a cânta şi a învăţa – şi, cu siguranţă, Botond Kostyak va sosi pe superba motocicletă, în elegantul costum de piele, cu unul dintre contrabaşi, pentru a continua, cu entuziasmul dintotdeauna, să facă muzică în cel mai adevărat sens al cuvântului, alături de colegi, prieteni şi discipoli.