Bombe cu ceas

0
0

Publicul se miră cum şi de ce ajung în poziţii înalte în stat tot felul de ciudaţi, ca să nu le spunem incompetenţi, hoţi, palavragii. Nu le spunem, deşi merită. Când se apucă cu mâinile de cap, cetăţenii incriminează, pe rând, lenea, conspiraţia, morţii, proştii, ticăloşii.

Deşi discutăm de vreo 26 de ani despre racilele politicii româneşti, rezultatul mâniei civice e zero. Urmează, irevocabil, concluzia distrugătoare: „Frumoasă ţară, păcat că-i locuită“. Dar, cum se spune, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Oricâte iniţiative, critici şi scandaluri ar popula mass-media şi reţelele de socializare, un lucru e clar: tristele figuri continuă să ocupe fotoliile parlamentare, ministeriale şi instituţionale.

Care să fie cauza? E complot? E blestem? Am vânturat crema teoriilor şi spuma ideilor. Cum spunea Caragiale, de la ipohondrie la fandacsie nu e decât un pas şi nimica mişcă. Explicaţiile simple şi clare sunt şi cele mai adevărate, aşa că nu trebuie să umbli până la capătul lumii ca să dai jos drobul de sare de pe sobă. Trebuie o explicaţie simplă, un E=mc2, măcar să ne liniştim. Rezolvarea a venit de la un post de televiziune, unde s-au înfruntat trei catindaţi. Doi, foşti în presă, aveau cuvintele la ei, le zburau din gură ca porumbeii, fără greaţă. La replici, acizi ­– şi degrabă vărsători de sânge nevinovat, au survolat emisiunea. Al treilea, un oengist cu prune-n gură, se comporta cam ciudat. Asculta întrebarea şi se gândea. Încerca să desluşească tâlcul întrebării, să pună în ecuaţie datele şi apoi să cugete la un răspuns potrivit. Nici nu a apucat, practic, să vorbească. Jurnaliştii erau în supa proprie, ca nişte găluşte alunecoase duelându-se cu nişte batalioane de fidea. Pentru ei, realitatea era vecina cea bună, prietenul credincios, duşmanul nevolnic. Spectatorul avea impresia că rezolvarea problemelor omenirii e la o azvârlitură de băţ. De aia, l-a privit cu jale şi dispreţ pe oengist. Ce conta că omul câştigase 30 de procese cu Primăria şi dezvoltatorii lacomi? Ce conta că socotise de zece ori rezolvarea traficului, a resurselor şi a priorităţilor? Neputând să-şi bată joc de ceea ce bunoaşte, părea aidoma medicului confruntat cu un astrolog-vindecător. În timp ce medicul face analize, investigaţii, cere răgaz şi se consultă cu alţi confraţi, astrologul numai ce te priveşte în ochi şi spune: „Na pătlagina!“. Şi gata. Eşti vindecat.

Acum să tragem o concluzie simplă: suntem în epoca televizorului, a comunicaţiei rapide, a vorbelor în doi sau trei peri. E epoca imaginii, a sclipiciului.

Lumea dârdâie să aibă, să vadă, să se uimească. N-o interesează cine câştigă întrecerea, dacă e cu sânge pe pereţi şi cu creieri în batistă. Lumea, în sine, nu e simplă, ci complexă, diversă, doar schemele sunt străvechi, simple şi copilăreşti. Între un concert şi o manea, alegi maneaua. Nu te doare capul. Dacă îţi spune cineva că nu-ţi poate aduce Luna de pe cer, îi întorci spatele şi te duci după cel care ţi-o oferă, în dar, numai că după moarte. Dacă alegi între plictiseala unei vieţi obişnuite şi aventura unui sfârşit de lume, alegi aventura. Aşa e omul făcut: din mărgele, oglinzi şi iluzii. Cine vrea să schimbe lumea, s-o facă mai suportabilă sau mai bună, trebuie să înveţe arta comediei şi meşteşugul râsului. Dacă nu, se poate retrage. Doar să nu ţipe prea tare, că, oricum, nu-l aude nimeni.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite