Avangarda #16 - invitat, Claudiu Lucaci

0
0

Invitatul episodului XVI, la Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu este Claudiu Lucaci, jurnalist, profesor şi specialist în sociologia comunicării. Cu o experienţă de peste 25 de ani în presa scrisă, radio şi televiziune, Claudiu Lucaci este o personalitate de seamă în spaţiul media şi un nume de referinţă al TVR.

De asemenea, este autor şi coautor al mai multor cărţi şi lucrări ştiinţifice în domeniul comunicării, dintre care amintim: The Institution of the Spokeperson – Status and Configuration in the Last Ten Years in Romania (2009) şi Spre un model etic în informarea şi comunicarea prin mass-media (2014). Claudiu Lucaci a ocupat şi poziţii importante în cadrul administraţiei publice. A fost purtător de cuvânt al Guvernului Adrian Năstase, în perioada 2001-2003, Consul General al României la Los Angeles, în perioada 2003-2005. Despre o carieră care s-a dezvoltat între diplomaţie şi televiziune, despre refuzul de a face politică în mod activ şi despre momentele riscante, dar formatoare, din profesia de jurnalist, vom afla direct de la Claudiu Lucaci, în dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuţ Vulpescu.

Interviul integral poate fi audiat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=KXmRHk_6dXc

Viciile şi neajunsurile jurnalismului actual din România

Ionuţ Vulpescu: – Bună ziua la Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu! Un invitat special în această duminică – jurnalistul şi profesorul Claudiu Lucaci. Claudiu, mulţumesc mult că ai acceptat invitaţia mea!

Claudiu Lucaci: – Mulţumesc frumos! Dar nu ştiu de ce sunt special. Sau poate sunt special, dacă ne uităm la specia pe cale de dispariţie care este jurnalistul din România.

I.V. – Crezi că e o specie pe cale de dispariţie?

C.L. – Dacă noi privim specia ca pe o specie pură, adică jurnalismul ca meserie, având în primul rând deontologia ca bază, ca fundament, e destul de improbabil să mai găsim multe specimene din această comunitate. Găsim însă foarte mulţi oameni care fie pretind că sunt jurnalişti, dar nu ştiu foarte clar ce înseamnă jurnalismul, fie oameni care au fost educaţi, instruiţi, într-o cultură a jurnalismului care a deviat de la regulile sale. Acum, jurnalismul, fiind global, trebuie să recunoaştem că nu suntem rupţi de restul lumii, nu suntem într-o zonă izolată în care facem experimente sau trăim într-un laborator. Aş putea să dau exemple de ţări în care jurnalismul este într-o izolare de mult timp sau care va continua foarte mult timp, faţă de prezent. Şi sunt ţări unde se împarte în două chestiunea cu jurnalismul – în ţările acestea mai „exotice”. Jurnalismul ca în vremurile uitate demult sau necunoscute în România, şi anume jurnalismul dintr-o perioadă a regimului totalitar. Acela e un tip de jurnalism. Mai există un jurnalism în care statul a pierdut, pur şi simplu, capacitatea de protecţie a jurnaliştilor, şi atunci ei trăiesc într-o junglă. Vezi ce se întâmplă în Mexic, de exemplu, unde mor jurnaliştii foarte repede dacă scriu despre ceva anume.

I.V. – Sau, în general, în America latină.

C.L. – Sau America latină. Dar Mexic este locul unde raportările cu privire la decesele jurnaliştilor sunt destul de dese. Acesta e un alt tip de jurnalism, foarte periculos.

I.V. – Acolo sunt nişte riscuri reale, concrete.

C.L. – Şi mai este jurnalismul global. Acesta care e ca un fenomen pe care îl traversăm cu toţii. De asta zic că e pe cale de dispariţie în România. Fiindcă noi am pierdut rasa pură, adică ce trebuia să fim noi la origini. Am uitat. Mulţi au uitat.

I.V. – Am devenit specialişti în toate şi nu mai suntem în nimic.

C.L. – Nu ştiu dacă neapărat asta e cea mai gravă problemă. Uneori îmi asum şi eu că vorbesc despre multe lucruri, dar fiind meseria de aşa natură, încât vorbesc cu diferite personaje, ca invitaţi, trebuie să fac faţă la orice fel de discuţie. Asta n-ar fi grav, dacă ai un oarecare bun simţ jurnalistic, dacă te pregăteşti, dacă ai şi un pic de educaţie. Dar „un pic” o spun aşa, ironic. Trebuie să fii foarte bine educat, dacă vrei să vorbeşti cu un guvernator al Băncii Naţionale. Nu poţi să te duci să vorbeşti ca şi cum ai citit câteva articole de pe nişte site-uri şi, dintr-odată, înţelegi fenomenele macro-economice. Da, poţi să îi pui nişte întrebări banale, pretinzi că publicul, cei care te văd sunt şi mai nepregătiţi decât tine, şi atunci merg lucrurile în regulă. Dar nu asta e problema. Problema noastră nu este că vorbim despre toate, ci că nu ştim ce vorbim despre toate.

I.V. – Ignoranţa, incompetenţa, lipsa de informaţie.

C.L. Dacă o să spun că oamenii sunt ignoranţi, o să creez o oarecare nemulţumire în casta aceasta a jurnalismului. Dar n-am să zic că sunt ignoranţi. Poate că, mai curând, ar trebui să spun că nu se pregătesc suficient. Un eufemism pentru ce vrei să spui tu prin ignoranţă.

I.V. – Zilele trecute a fost Ziua Internaţională a Presei. Şi am văzut nişte reacţii din partea presei, din partea unor jurnalişti cunoscuţi, după nişte postări ale oamenilor politici care au celebrat, pe Facebook, Ziua Internaţională a Presei. Mai bine tăceau. De ce crezi că s-a ajuns aici?

C.L. – Iarăşi, trebuie să facem diferenţa dintre presa din România şi presa internaţională cu un statut recunoscut, pe care şi-l păstrează, şi-l afirmă – acele organizaţii media care încă mai respectă nu doar deontologia, ci respectă menirea presei. Menirea presei nu este să transmită informaţii. Asta este una dintre reguli, dar este una dintre regulile care sunt mai la coadă, într-o listă, într-o ierarhie. Principala regulă pe care trebuie să o respecţi ca jurnalist este credibilitatea permanentă. Degeaba transmiţi informaţii, dacă nu te crede nimeni. Chiar şi dacă eşti strălucit în transmiterea informaţiilor. De ce? Pentru că tu nu mai ai credibilitate în ceea ce spui. Trebuie cineva să te valideze, încă un site, încă o televiziune, încă un ziar, eventual câteva personaje credibile din domeniul în care ai relatat informaţia. Deci presa, în anumite state din Occident, europene, nu neapărat în Statele Unite, îşi păstrează prestigiul acesta de credibilitate. În România, am observat că, pe lângă faptul că, la modul general, presa nu mai este credibilă – şi asta se vede din sondajele de opinie, din cercetările sociologice –  presa mai are o problemă, şi anume că a pierdut contactul cu publicul. Asta nu e o chestiune fizică, ci e o chestiune mentală. Publicul citeşte, dar nu este asociat cu brandul respectiv, adică organizaţia media. Oricine poate să remarce acest lucru, dacă pune întrebarea „de unde ai aflat acea informaţie?”. Cei mai mulţi oameni nu ţin minte de unde au aflat, din motivul acesta, fiindcă nu contează cine spune, contează ce spune. Iar ce se spune nu are o valoare intrinsecă, adică nu este o construcţie făcută de către organizaţia media respectabilă pe care o ştim noi. În afara României, dacă te uiţi, jurnaliştii au mereu nevoie de una-două surse pe care le citează. În schimb, în spaţiul intern, nimeni nu citează pe nimeni. Ştiu că e greu de observat acest lucru, dar vă garantez că doar dacă există un pericol pentru organizaţia media respectivă să fie dată în judecată sau să fie într-un litigiu de natură politică, mai ales, acolo unde poţi fi asimilat cu o parte politică; acolo presa e foarte grijulie. Dar nu e grijulie faţă de public, ci e faţă de ea, să nu cumva să i se întâmple ceva acelei organizaţii media sau jurnaliştilor care au relatat informaţia. Întorcându-ne la Ziua Internaţională a Presei – „Mai bine tăceaţi!” E puţin dur spus. Aş vrea ca toţi conducătorii, oricare ar fi, de când sunt aceste zile celebrate, să aibă respect faţă de presă şi să afirme public nevoia de libertate şi de protecţie. N-aş zice că e inutil să vorbească sau să transmită mesajele acestea de Ziua Internaţională a Presei. Pe mine mă interesează conţinutul mesajului, nu forma. Faptul că spui că presa este necesară, în cuvintele lungi şi plictisitoare nu spune nimic în realitate. Trebuie să te referi la presă faţă de lucruri petrecute în România, faţă de incidente care au pus în pericol ziariştii şi să afirmi din poziţia în care eşti, de conducător, că lupţi, că te preocupi, că eşti îngrijorat. Acestea sunt cuvintele care arată nu doar empatie, ci arată faptul că, pentru tine, presa reprezintă ceva în societatea românească. Altfel da, sunt necesare, chiar dacă plictisitoare, le-aş spune eu, comunicările oficiale.

„Ai grijă câtă audienţă faci, că devii periculos!”

I.V. – Da, ele au locurile lor comune şi contextele lor. Tu ţi-ai legat numele de postul public de televiziune. Acolo ai început şi sunt ani buni pe care i-ai petrecut ca prezentator, ca moderator, ca producător, coordonator al ştirilor ProTV şi aşa mai departe. Chiar podcast-ul pe care îl realizez îl dăm la ora la care tu moderai Ultima ediţie, care e profetică, că nu ştii niciodată când e ultima ediţie. Când e ultima ediţie pentru un jurnalist?

C.L. – Pentru emisiunea aceasta nu pot să îmi declar paternitatea, în ceea ce priveşte denumirea ei. Exista şi înainte denumirea aceasta, fără să fi fost eu realizatorul ei. Am preluat-o, mi s-a părut un produs foarte bun, l-am valorizat, l-am îmbunătăţit, a crescut şi ca audienţă. Nu l-am ţinut cu mine ca pe un copil de suflet. A fost un efort comun cu alţi colegi. Dar foarte des primeam această replică uşor ironică: „Şi când o să fie ultima ediţie, pe bune?” Bineînţeles că eu nu consideram că trebuie să răspund decât în glumă. Dar da, s-a întâmplat. A venit ziua când cineva a tras heblul, cum se spune în televiziune, a dat cu radiera peste programarea emisiunii în grilă şi a dispărut emisiunea, brusc, fără explicaţii. Există o vorbă printre realizatorii din Televiziunea Română: „Să ai grijă câtă audienţă faci, că devii periculos!”

I.V. – Ultima ediţie are ceva din Mihail Sebastian, din lumea aia de jurnalism interbelic, a presei scrise, tipărite. E o prelungire a tipului de presiune pe care îl ai ca jurnalist.

C.L. – Eu nu m-am simţit presat. Ştiam că în jurul meu zumzăie nemulţumiri nu de calitate, ci pentru că totdeauna când eşti incomod, pe cineva vei deranja. Există o prejudecată în România – ce are cu mine? Mai ales în lumea politică. Şi toţi încearcă să găsească o justificare ascunsă. „Ăla e cu ăla, care a fost cu ălalalt. Ăla nu a trecut pe la noi. Ăla nu răspunde la telefon. Ăla e prieten cu ăla şi atunci au făcut ei o înţelegere ca să îmi creeze un dezavantaj mediatic.” În realitate nu făceam acest lucru. E greu de explicat. Nici nu mă întreabă nimeni. Nici nu ştiu cui să-i răspund. Şi nici nu ştiu de ce aş răspunde dacă nu ar fi ceva serios. Trebuie să ai şi o motivaţie când cineva susţine că ai făcut un rău, că i-ai adus un prejudiciu, trebuie să fie real, să se petreacă acel incident. Dar recunosc că în România, să fii un ziarist incomod – în sensul să îţi faci meseria fără să îţi pese de repercusiunile, consecinţele pe care nu le poţi prevedea, e dificil. Nu ai de unde să ştii pe cine deranjezi. Când spui un adevăr, poţi să îl spui direct referitor la cineva sau poate fi un adevăr care să atingă pe cineva pe care nu-l ştii. Şi atunci, ziariştii incomozi au această veşnică îngrijorare referitor la ce o să se întâmple după emisiune. Dar ăsta e un lucru bun, la mine cel puţin, pentru că eu, ştiind că acesta este parcursul, adică riscul de a fi întrebat la un moment: „Dar ce ai avut cu cutare?” sau „De ce ai făcut acel lucru?”, eram foarte atent la calitate şi conţinut. Îmi luam măsuri de precauţie speciale. Nu eram jurnalist de investigaţie, dar chiar şi aşa, prezentatorul, moderatorul unei emisiuni nu poate să dea vina pe altcineva – „Mi-a zis cineva acel lucru” sau „un editor, o altă persoană din echipă este vinovată”. Dar în mod realist, la chestiuni de substanţă, nu puteai să dai vina pe altcineva, decât dacă vrei să scapi.

Legea televiziunii publice şi a radioului, neschimbată de aproape 30 de ani: „de 25 de ani nu am înţeles care e bătălia politicului pentru TVR”

I.V. – Ca telespectator, când te uiţi la emisiunile postului public, eşti mulţumit de ceea ce vezi astăzi?

C.L. – Este atât de grea întrebarea asta, pentru că mă obligă să răspund. Eu am fost purtător de cuvânt al Guvernului şi mie nu îmi place să mă ascund după perdea.

I.V. – Atunci nici nu prea aveai cum. Bătălia era mult mai deschisă, câmpul era mult mai transparent.

C.L. – E adevărat că pot să scap din orice întrebare, că am învăţat, mai ales că şi predau ceea ce cu 20 de ani în urmă învăţam. Pot să răspund în multe feluri astfel încât să evit să spun precis. Problema e că atunci când vorbesc despre ce îmi place şi ce nu la Televiziunea Română, ar trebui să scriu o carte. Tot promit, îmi promit că voi face acest lucru la un moment dat. Nu cu scopul de a mă răzbuna sau de a scrie ce nu mi-a plăcut, sau de a mă da eu mai important decât alţii. Pur şi simplu, este o istorie despre care nimeni nu ştie. Istoria aceasta necunoscută face să existe multe legende, pe de-o parte. Pe de altă parte, creează probleme de imagine Televiziunii publice. De ce? Pentru că Televiziunea publică nu trăieşte prin conducătorii săi efemeri, prin oamenii trimişi acolo, că nu e nimeni care a dat concurs. Mă refer la cei care sunt numiţi. Nu mă refer la persoane care au câştigat un concurs. Deşi nu au fost concursuri de când am câştigat eu ultimul concurs. Pot să spun că, după un deceniu, n-au mai existat concursuri, doar numiri. Dar nu la acei oameni mă refer, care sunt la nivelul de middle-management, ci mă refer la cei care sunt numiţi de Parlament, aşa cum este legea făcută. În aşa fel încât ei ajung ciclic.

I.V. – O lege care, trebuie să precizăm pentru cei care ne ascultă, e din 1994. Deci legea care asigură cadrul de funcţionare al postului public de televiziune, ca şi la Societatea Română de Radiodifuziune, este din 1994. N-a mai umblat nimeni la ea de aproape 30 de ani.

C.L. – Au mai fost mici modificări, amendamente justificate de diferitele puteri politice care au preluat conducerea ţării. Se mai făceau câteva mici modificări. În esenţă, toată structura aceasta legislativă care fundamentează funcţionarea şi organizarea celor două servicii publice de radio şi televiziune, rămâne aceeaşi din 1994, cu toată infrastructura aceasta legislativă. Ea trebuia schimbată demult, dar nu doar pentru că trebuia – ne dorim să modernizăm, dar nu ştim ce. Nu, pentru că nu e adaptată contextului sau prezentului, sau schimbărilor, fenomenelor care s-au petrecut în ultimii 30 de ani. Dar teama tuturor este că, dacă umblăm puţin în legea aceasta, deschidem cutia Pandorei. Pentru că pe oameni cel mai mult îi interesează cum numim noi reprezentanţii instituţiilor publice care au dreptul să numească reprezentaţii în conducerea Televiziunii, respectiv preşedintele şi consiliul de administraţie. Nu am înţeles, deşi stau de 25 de ani să urmăresc acest fenomen în Televiziunea Română, care este bătălia politicului pentru aceasta televiziune. Dacă te uiţi, de atunci şi până azi, era justificat în 1994 să ai puterea de a decide în Televiziunea Română.

I.V. – Era aproape monopol. Era chiar înainte să existe Canal 31, ulterior ProTv-ul. Da, era justificat.

C.L. – Era o forţă mediatică enormă!

I.V. – Bun, dar după 1994, au fost nu ştiu câte consilii de administraţie şi preşedinţi. Problema este dacă a fost mai bine pentru postul public sau nu?

C.L. – Mai bine să schimbăm sau ce?

Audienţa – „Sfântul Graal” al televiziunii

I.V. – Nu. Mai bine pentru calitatea emisiunii, mai bine pentru relaţia cu publicul, mai bine în acord cu ceea ce scrie totuşi în Constituţie, pentru că postul public este singurul care are relevanţă pentru toţi locuitorii din România. În ceea ce priveşte rolul de educaţie şi de instrucţie al postului public, nu poate intra în discuţie niciun alt post comercial. Asta era şi întrebarea mea, din perspectiva educaţiei, a educaţiei, a instrucţiei, a slujirii menirii pentru care a fost fondat postul public, dacă eşti mulţumit de ceea ce vezi, ca telespectator?

C.L. – Mulţi ani m-am gândit, pentru că am fost într-o poziţie de management şi am participat la tot ce era legat de luarea deciziilor în Televiziunea română, începând din 2012 până în 2017. Mulţi ani mă gândeam numai la asta, la modul cel mai sincer. Eu nu mi-am dorit să ocup un post în Televiziunea Română pentru că voiam... Nu mi-am dorit să câştig în faţa altcuiva întâietate sau accesul la decizii. Eu am avut funcţii mai importante decât cea din Televiziunea Română. Nu era preocuparea vieţii mele să fiu director la Televiziunea Română. Dar fiindcă am ajuns director, până la urmă, şi pentru că am avut un plan, o viziune care s-a demonstrat a fi reală şi validă – validă în rezultate – mi-a arătat două lucruri. Vorba aceea conform căreia tu nu poţi tu să schimbi sistemul, pentru că e mai puternic, vine de demult, de pe vremea lui Ceauşescu. „Nu poţi tu să schimbi sistemul în Televiziunea Română. Sistemul te va conduce până la urmă.” Am demonstrat că nu se pune problema aşa, dacă ştii ce vrei şi ai forţă. Forţa nu înseamnă să dai cu pumnul în masă.

I.V. – Să ai autoritate. Foarte mulţi în România bat cu pumnul în masă şi au o criză de personalitate. Asta nu are de-a face cu şefia. Sunt vulnerabilităţi, sunt slăbiciuni, de fapt.

C.L. – Autoritate profesională. În acea perioadă am reflectat mult la cum să facem să creştem audienţa. Toată lumea vorbeşte despre audienţă de parcă ar fi Sfântul Graal. Audienţa nu creşte fiindcă suntem firmă de publicitate şi vrem să facem vânzări mai multe, şi prin urmare, îţi cresc veniturile. A face audienţă presupune să duci cu tine, în audienţa aceea, şi toate valorile despre care vorbeai. Valorile care sunt obligatorii pentru televiziunea publică. Vrei educaţie, nu poţi să faci educaţie cu 0,1 rating. Aici multă lume zice: „Punem şi educaţia în raportul de activitate.”

I.V. – Note de subsol.

C.L. – Nu note de subsol, că sunt trecute acolo cu titluri. Dar dispare partea a doua, şi anume cât este rating-ul:  0,1 este rating-ul! Nu se mai spune nimic despre rating. Contează doar că ai titlurile respective. Asta discutam cu cei din conducerea de atunci. Cu ce ne ajută că vom avea 20 de emisiuni care pretind că sunt de cultură, educaţie sau instrucţie, dar cumulat ele nu adună 10.000 – 20.000 de oameni?

I.V. – Doar bifăm un raport de activitate.

C.L. – La noi la ştiri, nu funcţiona aşa sistemul. Nu ne prefacem că avem jurnale care au 0,2 audienţă. Nu ne prefacem că avem emisiuni de dezbateri care vor avea 0,3 audienţă, pentru că asta nu e doar o păcăleală. Bun, îi păcălim pe „ăia” din Parlament. Facem un raport frumos, îl colorăm, pui nişte grafice, că se pot foarte uşor manipula datele astea de audienţă – că ştiu cum se fac. Şi le punem acolo frumos, iar pe întreg o să iasă bine. Dar ne păcălim pe noi. Eu nu am venit aici ca să împuşc această oportunitate. Eu am venit cu un plan care este validat şi de directorul general, şi de consiliul de administraţie. E o expresie celebră în România, mai ales la politicieni: „Îmi asum”. Şi când te uiţi la ce îşi asumă omul, nu mai există niciun fel de lucru pe care să îl identifici.

I.V. – Îşi asumă să fie autoritar.

C.L. – Şi să ia decizii. Păi nu trebuie să ne spui că îţi asumi decizia, pentru că ai fost investit pentru asta.

I.V. – A asuma, în general, înseamnă a avea responsabilitate.

C.L. – Şi am zis că eu, din poziţia mea, îmi asum, ca responsabil pentru acest departament de ştiri, să fac atâta audienţă. Îmi asum să fie atâtea produse care să aibă influenţă pe piaţă.

Emisiunile culturale – primele scoase din grila de programe în momente de criză

I.V. – Cum era când coordonai ştirile TVR pe scara audienţei naţionale? Unde era principalul jurnal de ştiri al postului public?

C.L. – Este dovedibil. Sunt date de audienţă pe care nu le mai citeşte nimeni. Au trecut atâţia ani, deci putem să spunem că nu există. În 2012, când am venit ca director, era o audienţă medie la jurnalul de seară, acel jurnal celebru al TVR-ului, care era undeva la 0,5 – 0,7, undeva între limitele acestea. Dar vorbim despre o medie anuală, nu despre o zi excepţională, despre o sărbătoare, de o lună în care am avut Campionat Mondial şi cresc şi celelalte audienţe din preajma meciurilor de fotbal. Dar cam acolo se zbătea. Şi am ajuns la o medie de 3,5. Deci cine vrea să facă un calcul simplu, 0,7 X 0,5 = 3,5. Şi îmi aduc aminte că, după ce am ajuns la valoarea aceasta, s-au făcut în sfârşit nişte evaluări de personal, la nivelul managementului. Am prezentat raportul de activitate ca manager al ştirilor şi erau trecuţi toţi parametrii aceştia de audienţă, de eficienţă economică. Erau multe. De exemplu, bugetul ştirilor, la vremea aceea, era de 2 milioane de euro, undeva la 7 milioane de lei. Leii aveau altă valoare atunci. După doi ani, ajunsese la jumătate din valoarea (a) ceea pe care am preluat-o. Jumătatea aceea reprezenta economia, reducerea risipei. Un astfel de raport a fost prezentat membrilor consiliului de administraţie, care s-au organizat în comisii de evaluare şi niciunul dintre ei nu a schiţat măcar un pic de interes faţă de datele acestea, respectiv audienţa, eficienţa economică.

I.V. – Vorbind de audienţă, în 2012 s-a desfiinţat TVR Cultural. Zece ani mai târziu, iei o decizie de reînfiinţare a TVR Cultural şi TVR Info. De ce s-a desfiinţat şi de ce se reînfiinţează acum? E ca sistemul naţional de irigaţii. L-am distrus în 1990 ca să ne dăm seama 30 de ani mai târziu că avem nevoie de el.

C.L. – Eu nu am să spun toate lucrurile. Nu pentru că ar fi vreun secret de stat, ci pentru că mi-ar trebui încă vreo oră sau o carte. Pe scurt, că îmi dau seama că nu pot să dau toate informaţiile ca să înţeleagă cei care ne privesc: iniţial s-au desfiinţat TVR Cultural şi TVR Info. Decizia pentru TVR Cultural are o anumită justificare, nu neapărat privind audienţa. La TVR Info se punea problema de costuri şi audienţă. Cele două au fost cuplate. Dar, de ce? Cele două canale care au ajuns în găleata comună şi apoi desfiinţate, au fost introduse pentru că – şi asta trebuie să înţeleagă şi cei care critică mereu chestiunea asta, şi cei care se fac că nu înţeleg – în 2012, Televiziunea Română avea 150 de milioane de euro datorie. Din 150 de milioane de euro, doar 100 erau la stat, la ANAF etc. Acea datorie a fost acumulată nu de TVR Cultural şi TVR Info, ci de conducerile care au fost, anterior anului 2012. Niciuna nu şi-a asumat această pierdere. Parlamentul României a venit şi a spus: „Dar ce se întâmplă acolo?” Deşi, în fiecare an, avea raport de activitate şi putea să oprească această risipă, această pierdere. Dar nu a făcut acest lucru. L-a făcut în 2012, când Parlamentul României, împreună cu Guvernul au considerat că trebuie să oprească risipa. Acesta a fost motivul pentru care cineva a trebuit să ia o decizie. Ce facem? De unde tăiem? Cum dăm înapoi banii statului, terţilor, fie pe utilităţi, fie la bănci. Bineînţeles că nu este vina TVR Info sau TVR Cultural. Asta a fost discuţie. Ce tăiem? TVR 1, TVR 2, TVR 3, studiourile teritoriale?

Provizoratul permanent ca metodă de lucru

I.V. – Şi s-a ajuns la TVR Cultural, ceea ce spune ceva nu numai despre postul public, ci şi despre noi, ca societate, în general. E ideea în care eu nu credeam, dar s-a dovedit până la urmă a fi reală: cultura este Cenuşăreasa, este chiar Cenuşăreasa Cenuşăresei. E foarte multă demagogie, ipocrizie în jurul Zilei Naţionale a Culturii, ziua naşterii lui Eminescu, a naşterii lui Brâncuşi, şi alte câteva momente. Mai avem şi momente când conştientizăm că suntem o naţiune culturală, dar în majoritatea zilelor nu facem nimic ca să promovăm asta. Eu, ca telespectator, cred că postul public, în acest moment, este departe de a-şi exercita rolul pe care îl are şi care o singularizează, de a promova în mod inteligent şi pentru secolul XXI emisiuni de cultură. Sigur, Iosif Sava a fost un fenomen. Nu mai putem genera astăzi o Serată Muzicală. Dar o dinamică a lumii culturale, un talk-show sofisticat, chiar un principal jurnal de ştiri – un minut despre ce s-a întâmplat relevant în plan cultural. Aşa cum fac BBC-ul, Rai 1 şi aşa mai departe.

C.L. – Eu înţeleg toate lucrurile acestea. Nu sunt deloc fanul conducerii actuale sau al altor conduceri. Dar nu pot nici să nu spun, pentru că sunt un om care vrea să fie corect. Nu pot să spun că nu există emisiuni culturale, ba chiar şi jurnale. Eu, cel puţin, când am fost director, am impus acest lucru, de a avea o componentă mică, dar vioaie sau puternică de educaţie în jurnalele de ştiri sau în emisiuni, de educaţie sau cultură. Problema este de viziune, una strategică. Este problema unor conducători care ştiu ce trebuie să facă şi ştiu cum să se ferească să nu greşească. Pentru că la noi este ca mitul Meşterului Manole sau al lui Sisif. Tot timpul se construieşte de la zero. Niciodată nu suntem în stare să facem incremental. Eu vorbesc acum de televiziune, pentru că ştiu foarte bine. Toate proiectele pe care le-am deschis, pe care le-am dus mai departe în anii de atunci, toate au fost îngropate. Dar nu au fost îngropate pentru că erau proaste, pentru că nu făceau audienţă, pentru că erau perimate, ci pur şi simplu, pentru că cineva a vrut să facă altfel. Pentru că nu trebuie să mai facem ce a făcut acela de dinainte. Şi reluau toate erorile pe care le-au făcut cei de dinainte. De ce? Pentru că nu ştii sau nu vrei să asculţi, sau nu vrei să compari, să vezi ce merge şi ce nu merge. Nu vrei să iei de bun ceea ce a fost bun, ci vrei să îţi arăţi tu deşteptăciunea.

I.V. – Are profesorul Vlăsceanu o teză despre provizorat, instabilitatea organizaţională şi provizoratul permanent.

C.L. – Revenind la ce spuneam. Cultura trebuie definită. E o chestiune care se înţelege foarte greu şi în Televiziunea Română, şi în restul societăţii. Ce e aia cultură? S-ar putea să ne trezim că oamenii care se uită la alte televiziuni sau care urmăresc seriale şi tot felul de emisiuni de tip reality-show, sau concursuri, să considere că şi aceea este o formă de educaţie sau cultură. Bine, discuţia aceasta nu mai există în prezent. Ea exista la vremea în care noi eram efectiv cu cuţitul la gât, că se închide Televiziunea Română. Oamenii nu înţeleg vremurile acelea, prin ce am trecut noi, cei care am condus Televiziunea, faţă de cei de acum care, pur şi simplu, nu au nicio preocupare, fiindcă bugetul de stat livrează acum banii Televiziunii Române. Înainte era celebra taxă, dar taxa nu se mai încasa şi astfel nu mai aveam bani. Intrasem într-un cerc vicios. Înainte problema noastră era să definim educaţia, cultura, instrucţia, astfel încât să ştim ce anume vrem să oferim. Fiindcă s-ar putea să nu se uite nimeni, ceea ce se şi întâmpla, pentru că nimeni nu vrea să vadă elite sau să vadă emisiuni la care să respiri şi puţină inteligenţă, cunoaştere, informaţie de tip academic, chiar şi ce nu vrei să auzi, să te culturalizezi.
Pentru asta, îţi trebuiau oameni în televiziune foarte bine pregătiţi. Îţi trebuia un plan şi o susţinere în Parlament care să solicite imperativ Televiziunii, să urmărească această misiune de educare.

Mineriada din ’99 – o amintire întunecată din memoria jurnalistului Claudiu Lucaci

I.V. – Eu am spus-o şi în timpul ultimelor audieri ale Consiliului de administraţie că Parlamentul, prin Comisiile pentru cultură de la Senat şi Cameră, nu şi-au exercitat rolul constituţional. Comisiile nu au relevanţă doar de două ori pe an, când audiază raportul şi membri consiliului. Ele trebuie să imprime o dinamică, o discuţie despre sensul postului public, despre reformă, despre viziune. Dar voiam să te întreb, ca om care ai o activitate importantă la postul public, care e ceasul astral al jurnalistului Claudiu Lucaci? Care e momentul care te-a impresionat pe tine, ca jurnalist? Care e ziua care te-a marcat?

C.L. – Eu am avut toate experienţele posibile, cel puţin la nivelul meu de apreciere ca jurnalist. Ca sentiment al pericolului, nu a fost nimic mai dăunător ca Mineriada din 1999, ultima mineriadă. Acolo am văzut ceva care nu aş fi crezut că pot vedea în România, şi anume o confruntare fizică, cu arme între oameni, între jandarmi şi mineri, iar noi, jurnaliştii, eram la mijloc. Şi am scăpat din această încleştare. Am fugit, dar unii nu au apucat să fugă. Era foarte greu să şi fugi, pentru că totul era blocat pe drumul acela de retragere. A doua zi, când minerii au ajuns în Râmnicu-Vâlcea, şi eu eram în sediul prefecturii, au început să ne atace pe toţi, cu tot ce se putea, cu pietre, cu bastoane. Au intrat în clădire. Acela a fost momentul când am realizat că să fii jurnalist nu e doar frumos, să apari la televizor, că toată lumea asta crede. Pe mine mă deranjează foarte mult că oamenii care vin acum în televiziune, indiferent ce vârstă au, sau ce pregătire, primul lucru pe care ţi-l spun e: „Eu când apar pe post? Eu când pot să prezint?” Am trecut prin astfel de experienţe, nu vorbesc din auzite. Atunci, în 1999, am realizat cât de periculos e să fii jurnalist când îţi faci meseria în locuri periculoase, nu doar stând în spatele unui ecran sau al unei camere, cum se întâmplă acum. Dar definitorii au fost mai multe momente pentru capacitatea mea de a înţelege jurnalismul.

Deontologia jurnalistului – între compromis şi datorie

I.V. – Tu ai scris mai târziu, ca profesor, despre etica în mass-media. Este vreun moment pe care profesorul i l-ar reproşa jurnalistului Claudiu Lucaci? A fost o contradicţie între ceea ai predat şi ceea ce ai făcut, ca jurnalist?

C.L. – În privinţa compromisului, ceea ce ar însemna că aş fi renunţat la o parte din deontologie, nu. Sunt foarte critic cu mine. Am observat că e mai bine să fii nesimţit, să nu suferi, să nu te doară ceea ce faci. Dar eu nu sunt aşa. Am empatie, înţeleg oamenii, înţeleg prin ceea ce trec, nu îmi place să fac rău. Ştiu că mulţi îmi fac mie rău, dar nu pot să judec lucrurile mereu în confruntarea aceasta, dihotomia aceasta – tu bun, el rău. În toată cariera mea de jurnalist, nu regret că am făcut ceva neconform. Am făcut greşeli, fără îndoială, dar nu le-am făcut intenţionat şi le-am remediat sau le-am recunoscut. Dar greşelile nu sunt intenţionate. E vorba despre asumarea conştientă a încălcării regulilor. De asta am şi suferit. Pentru că, de multe ori, m-am împotrivit, nu am acceptat, nu numai faţă de mine, ci şi faţă de cei cu care lucram, m-am împotrivit să fie pedepsiţi, daţi ca exemplu, atâta timp cât ştiam că nu este corect. A fost un incident – nu am să dau detalii – cu un lider foarte important la vremea respectivă – nu e recent, e mai veche această istorisire – şi liderul acela a venit la un interviu la TVR, la ştiri. Nu am făcut eu interviul, eu eram director. L-a făcut un coleg al meu. Producătorul emisiunii mi-a spus, înainte să înceapă emisiunea, că avem un sondaj de opinie făcut de cineva care nu era cunoscut la vremea aceea – între timp şi-a construit o firmă de cercetare sociologică cunoscută. Mi-a spus că avem un sondaj conform căruia liderul respectiv pierde alegerile de peste un an, că nu are suficiente intenţii de favorabilitate. Şi zic: „Nu cred că e bine dacă nu l-am prevenit pe liderul respectiv”. Trebuia să îi spunem dinainte, măcar să-l anunţăm înainte să intre în emisie, şi nici n-am vreo garanţie că acel sondaj este credibil. Trebuie să ne asigurăm că toate acele date sunt reale şi că ele pot fi verificabile. La sfârşitul acestui interviu, fără să îmi ceară acordul, spunându-le că nu sunt sigur că e bine să facă acest lucru, au introdus în timpul discuţiei aceste informaţii. Liderul respectiv s-a supărat foarte tare, pentru că, exact cum intuiam, trebuia să fie prevenit, mai ales că nu ştia de sondajul acela, cine l-a făcut şi aşa mai departe. În fine, a existat o mare supărare după emisiune. Nu a mai vorbit cu noi, nici cu mine. Apoi, preşedintele Televiziunii a venit şi ne-a cerut explicaţii. Iniţial a spus că eu am orchestrat această operaţiune de a-l face pe liderul politic să iasă prost  în emisiune. Mi-a fost foarte greu să îi explic că tocmai eu am încercat să îl opresc. Apoi, pentru că s-a aflat, după o mică cercetare, mi-a solicitat, ca director, să îi pedepsesc pe cei care au făcut acest lucru. I-am spus: „Deşi nu este vina mea, deşi nu m-au ascultat, în sensul că nu au evaluat corect această situaţie, eu nu o să iau măsuri împotriva lor, dacă din punct de vedere jurnalistic, deontologic vorbind, se susţine acţiunea lor în emisiune. Nu voi face o anchetă, pentru că sunt subiectiv. Poate să o facă oricine altcineva din interiorul Televiziunii, dar eu nu voi participa la ea.” Asta înseamnă deontologie, să fii etic în ceea ce faci. Să îţi asumi tu înainte de a-ţi cere cineva să respecţi nişte reguli. S-a demonstrat că nu au greşit. Deci n-a fost pedepsit nimeni. Dar presiunea care s-a pus atunci mi-a arătat că oricând poţi să cedezi, oricând poţi să fii complice, oricând poţi să faci un compromis ca să îţi păstrezi funcţia, ca să te pui bine cu ceilalţi, din nenumărate motive. M-am auto-evaluat de fiecare dată când am greşit, dacă a fost o problemă de deontologie, dacă nu am anticipat ce urma să se întâmple sau, pur şi simplu, în necunoaştere, am fost luat prin surprindere.

Obsesia ratingului eclipsează preocuparea pentru calitate

I.V. – Zilele trecute s-au împlinit 15 ani de la moartea unui scriitor important, Octavian Paler, care la începuturile carierei lui a lucrat în televiziune şi în radio; iar el are o frază: „Există două tipuri de singurătăţi: a celor care vorbesc şi a celor care nu ascultă.”  Eu cred că asta e o problemă, în general, în România, unde s-o fi născut românul poet, cum se zice, dar la maturitate se face comentator, postac, scrie pe Facebook, pe tot felul de reţele, îşi face talk-show, podcast. E multă vorbărie. Se şi scrie mult, se şi vorbeşte mult. Dumnezeu ştie cine mai măsoară, dacă mai măsoară. Există această obsesie a ratingului în toată lumea, nu doar la noi. Care crezi tu că trebuie să fie echilibrul între o discuţie, un talk-show, ceva de calitate şi public? Adică discuţia este întotdeauna foarte complicată. Se spune: „Trebuie să ţinem cont de public, cine se uită la noi. Stau de vorbă acum, peste timp, cu două mari personalităţi din secole diferite. Oare or avea ei public?” Adică, dacă la mine, în judeţul Dâmboviţa, se uită cineva sau nu. Contează asta? Obsesia rating-ului cu orice preţ, nu crezi că strică, până la urmă, calitatea? Publicul cum apare? El există. Tu, ca realizator, te gândeşti că trebuie să creşti un public, că trebuie să îl cultivi, că trebuie să îi dai ceva de calitate sau faci nişte concesii şi te duci tu după el, şi spui că nivelul trebuie să fie tot mai jos, atât de jos încât să mă înţeleagă oricine?

C.L. – Asta nu e o întrebare. Asta e o temă de dizertaţie. Am să le iau pe rând. De mulţi ani, eu am spus că România este o societate orală. Societatea orală înseamnă că toată lumea vorbeşte şi toată lumea spune prostii. Încercaţi să faceţi un experiment toţi cei care vreţi să vă aduceţi aminte cum e cu scrisul. Încercaţi să scrieţi ceea ce gândiţi, să vedeţi ce ridicol e textul pe care îl scrieţi. Când vorbiţi repede liber, asta se întâmplă. Trebuie să începeţi să gândiţi ce spuneţi, apoi vorbiţi. În România, toată lumea dă din gură şi apoi, cei care pricep că au greşit remediază greşeala, ceilalţi pur şi simplu nu înţeleg că au greşit, nu au capacitatea. Dar au ceva. Au exemplul, la ce se întâmplă la televizor. Nu mai vorbesc de radio, că deja radioul este într-o altă lume. La radio se vorbeşte mult mai vulgar decât la televiziune. La televiziune este aşa o poleială, o pojghiţă de seriozitate, de intelectualitate, o sobrietate mimată, ipocrită. Oamenii par ca sunt îngrijoraţi de ceea ce relatează. Nu vorbesc de reporterii de la jurnale, ci de emisiunile de dezbateri, acelea care formează opinii. Mulţi dintre ei mimează efectiv, sunt actori. Unii sunt chiar plictisiţi. Ştiu dinainte ce se va întâmpla. Să nu credeţi că e cineva luat prin surprindere la o emisiune de acest gen. Totul este pregătit dinainte. Şi se spune că unii sunt actori. „Vai, ce prestaţie bună a avut!”, numai că ei vorbesc despre lucruri reale. Actorii repetă un rol de fiecare dată, într-o reprezentaţie. Aceşti oameni nu repetă un rol, ei au mereu un alt rol, ci doar postura lor este aceeaşi, de eminenţă care apare la televizor. Eu cred că este o greşeală, o confuzie sau, dacă nu, este o inducere în eroare, cu privire la faptul că ratingul decide. Şi o să explic de ce. Da, acolo unde lupta nu se mai duce pentru valoarea conţinutului, ratingul vine din altă parte. Vine din capacitatea ta de a influenţa oamenii care se uită la televizor să creadă că acolo se petrece ceva mai important decât în altă parte. Asta este prima regulă. În al doilea rând, se creează tot felul de imagini monumentale. Emisiunea cutare va dezvălui şi va arunca bomba nucleară. Asta este cunoscută în tehnica manipulării, această posibilitate de a îngrozi publicul, de a-l ţine captiv, să îl faci să se uite.

I.V. – Nici Orson Welles nu a făcut altceva.

C.L. – Exact ce a făcut Orson Welles, numai că era la început. Eu cred că oamenii care sunt acum în domeniul acesta al media, în mod special al emisiunilor de dezbatere de seară, oamenii aceştia nu mai ştiu ce să facă. Ei fac de mult timp acelaşi lucru şi le vin raportările de audienţă, care creează un mecanism perfid, în care începi să te gândeşti: „Ce să fac ca să crească audienţa, ca să nu pierd audienţa?” Că poate fi şi varianta să scadă. Răspunsurile sunt foarte puţine, aproape că nu mai există. Fie schimbi invitaţii, dar nu mai ai ce să schimbi, că sunt aceiaşi, se (tot) rulează. E o inflaţie de invitaţi de acelaşi fel. Îi vezi peste tot. Subiectele sunt aceleaşi. Eu sunt acelaşi, cel care prezint. Deci ce mai rămâne de făcut? Asta este dezbaterea lor internă. Dar nu aici voiam să ajung. Exista şi o doua cale sau alternativă. Aceea este dificilă. Să faci emisiuni de informaţii pe bune. Să faci emisiuni pentru oameni care nu sunt cu gândul la vulgarităţi sau la lipsa de preocupare. Ce se întâmplă în România este următorul lucru: se îndoctrinează oamenii, se manipulează oamenii că lucrurile pe care le aud ar fi importante când, în realitate nu le dau niciun răspuns.

I.V. – Nu au nicio consecinţă.

C.L. – Este aşa o buclă îngrozitoare în care trăiesc oamenii care se uită la aceste emisiuni, încât aproape că nu realizează că, de fapt, sunt manipulaţi. Eu spun că se poate. Dar pentru a putea acest lucru, trebuie să ai credibilitate. Nu prea mai există credibilitate în România.

I.V. – Acesta e un lucru foarte important şi în politică şi în orice. E ceea ce dă longevitate, ceea ce dă constanţă, coerenţă. În rest, poţi să faci şmecherii, poţi să fii vedetă o zi, poţi să fii o lună, un an, dar dacă nu eşti credibil, te topeşti şi nu îşi mai aminteşte nimeni de tine.

C.L. – Când făceam emisiuni de seară, când eram lăsat să fac emisiuni în prime-time, primeam reacţii. Şi sunt foarte atent la reacţii. Şi reacţiile erau de următorul fel: „E foarte interesant ce spui! Nimeni nu a mai spus până acum treaba asta!” Părea cumva că au descoperit America uitându-se la emisiune. Totuşi n-am spus lucruri noi.” , eu fiind cumva mai instruit pe domeniile respective, ştiind ce se întâmplă, citind analize, presă străină, citind ca expert în mai multe domenii. Şi ziceau: „Da, dar aşa cum o spui tu, am înţeles.” Atunci am înţeles despre ce e vorba. Una este să ştii să conduci o discuţie, oricum ar fi ea, de tip interviu sau dezbatere, şi alta e să te prefaci că vorbeşti despre lucrurile acelea, fără să ai nicio concluzie, fără să ai un răspuns la problemele respective. Aici este diferenţa pe care nu o înţeleg foarte mulţi. Aveam un public fidel care creştea şi audienţa cu această ocazie, pentru că devenea un nucleu care păstra ratingul în orice situaţie. El mai creştea când făceai emisiuni complexe, cu invitaţi mai deosebiţi. E o variaţie. Şi efectiv, înţelegeam atunci care este diferenţa între mine şi ceilalţi – modul cum puneam problema, cum explicam, cum conduceam discuţia şi finalizarea oricărei dileme, a oricărei probleme.

O carieră diplomatică suspendată „brutal şi nejustificat” de orgolii politice

I.V. – Ieşim puţin din prime-time, dar discuţia asta trebuie reluată, pentru că presa nu moare. Asta e o altă prejudecată. Mă întorc la presa scrisă. Am fost recent în Franţa, în Italia. Publicaţiile mari, inclusiv în zona culturală, cotidiene, săptămânale, e plină lumea de aşa ceva, de analize, de reflecţii. Intelectualii îşi spun punctul de vedere. E o prejudecată românească aceea că nu se mai scrie, nu se mai publică. Dacă mergi în Franţa, în Italia şi cu atât mai tare în spaţiul american, pe care îl cunoşti foarte bine, că ai fost acolo, e departe de a muri presa. Totuşi, oamenii fac distincţie între ceea ce înseamnă influencer contextual şi oamenii care au relevanţă şi imprimă marile teme de dezbatere ale unei naţiuni. E o mare diferenţă care în România, din păcate, s-a topit. Dar tu spui undeva că visul tău a fost să faci diplomaţie. Şi ai făcut o carieră. Eşti unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti. Ai făcut, într-adevăr, o scurtă perioadă, doi ani. Mai crezi asta? Ăsta e visul pentru care te-ai bate şi azi?

C.L. – Cred că tu relatezi dintr-o carte apărută acum un deceniu.

I.V. – O să vorbim puţin şi despre carte. E chiar mai bine de un deceniu. E o carte care are un titlu formidabil, „Programarea binelui”. Poate fi binele programat?

C.L. – O să răspund întâi la prima întrebare. Da, eu mi-am dorit dintotdeauna, dar nu însemnând că am avut o revelaţie şi nu am putut trăi până am obţinut acest răspuns. Am avut dintotdeauna sentimentul că sunt potrivit pentru a lucra cu oamenii în spaţii externe. De ce? Pentru că eu am avut şansa la începutul carierei să am anumite legături externe. Am obţinut o bursă în străinătate. Am lucrat cu jurnalişti străini, am lucrat în spaţiul extern, în sensul de jurnalist care relata despre evenimentele petrecute în mediul internaţional. Am avut mereu legătura aceasta. Am fost acreditat ani de zile la Ministerul de Externe, la începutul carierei mele de jurnalist. Aveam foarte multe conexiuni cu exteriorul şi îi cunoşteam aproape pe toţi care lucrau în conducerea Ministerului de Externe. Nu mă refer neapărat la ministru, ci la toată lumea care lua decizii acolo, la nivel de director şi aşa mai departe. De aici a pornit dorinţa mea de a lucra în domeniu. Chiar am fost invitat la vremea respectivă. Numai că salariile erau atât de mici încât mi-era şi frică să mă gândesc. Am renunţat o perioadă, pentru că m-am dus la Televiziunea Română. Dar când am avut ocazia, am vrut să mă întorc în diplomaţie. Am reuşit după ce am terminat activitatea la Guvern. Am fost consul general la Los Angeles. Acum pot să zic, că nu mai contează modalitatea prin care am fost obligat să mă întorc în ţară. A  fost una brutală şi nejustificată.

I.V. – S-a schimbat puterea în România.

C.L. – Nu, nu. S-a schimbat puterea în România, până aici e corect. Problema e că numai anumiţi oameni care au ajuns în diplomaţie trebuiau să fie aduşi în ţară, pentru că au lucrat cu ăla care îi era adversar celui care a câştigat. Acesta a fost singurul motiv. Dar în spatele acestui motiv există această ură pe care o au politicienii când ajung în funcţiile cele mai importante din stat, faţă de oamenii care au lucrat cu alţi politicieni, nu neapărat pentru că le-au făcut ceva sau au fost agresivi, ba din contră, erau chiar profesionişti. Trebuie să plătească cineva. Şi atunci au plătit aceia care au lucrat cu omul respectiv. În cazul meu, cu Adrian Năstase. Ăsta nu era un motiv. Întreruperea unei misiuni fără motiv, din senin, trimite un mesaj foarte toxic în ţara gazdă.

I.V. – Nu mai încurajează pe nimeni să facă nimic.

C.L. – În situaţia mea, pur şi simplu aveai o cruciuliţă pusă într-un dosar, în care se spunea „a fost întors” sau „nu a mai continuat misiunea”. Nu mai întreabă nimeni de ce, cum, în ce fel, cine e vinovat. Ulterior, după câţiva ani, un fost prim-ministru, care era în funcţie la vremea aceea, mi-a spus: „A fost o eroare, o confuzie”.

I.V. – Călin Popescu Tăriceanu, că el era premier.

C.L. – Poate. „A fost o confuzie. Nu trebuia să păţeşti nimic. Pur şi simplu, ai căzut ca victimă colaterală.” Deci asta este problema cu diplomaţia.

Poate fi binele programat? Calitatea jurnalistului care nu primeşte informaţii, dar prin analiză obţine aceleaşi rezultate

I.V. – Ideea este în carte. Tu ai fost unul dintre primii bloggeri din România şi ai ţinut multă vreme blogul acela. Volumul la care facem referire – am fost la lansare, la Uniunea Scriitorilor, cu preşedintele Iliescu, se cheamă Programarea binelui şi este o antologie a celor mai importante texte pe care tu le-ai scris pe blog. Binele poate fi programat? Ce crezi 12-13 ani mai târziu de la apariţia acestei cărţi, văzând şi ce s-a întâmplat în România în aceşti ani?

C.L. – Când eu scriam pe blog aproape zilnic şi făceam analize, texte ficţionale, am fost atenţionat de cineva dintr-un partid politic să nu mai dezvălui informaţiile pe care le discută cei din conducerea acelui partid. Prima dată, am crezut că este o greşeală, că nu e vorba de mine. Ulterior mi s-a spus: „Ba da, despre tine e vorba. De unde ştii tu lucrurile acelea şi le mai şi scrii pe blog?” Şi mi-am dat seama atunci că este o eroare fundamentală în mintea lor, că eu aş fi primit informaţii de undeva, şi le-am explicat: „Eu înţeleg că ceea ce scriu aici se întâmplă şi în realitate. Problema e că între voi, care produceţi lucrurile acelea în interior, şi mine, eu sunt cel care face o analiză sistemică din exterior, iar voi doar primiţi informaţia şi o asamblaţi în interior. Înţelegeţi că eu am capacitatea, că aşa s-a nimerit, ca în viaţă să cunosc cum funcţionează, care sunt mecanismele de gândire, să ajung la acelaşi rezultat ca şi voi din interior. Nu e vorba că am primit informaţii. Pur şi simplu, eu folosesc alte instrumente de analiză şi ajung la acelaşi rezultat ca şi voi.” Am vrut să spun chestiunea asta, pentru că în momentul acela mi-a picat fisa şi mi-a venit ideea de titlu. Şi mi-am zis:  „Stai puţin, dacă facem o programare mentală şi avem instrumentele ca să facem o analiză asupra unor evenimente – sunt nişte factori pe care îi iei sau nu în calcul, sunt nişte scenarii pe care le planifici şi, la un moment dat, acorzi nişte valori, astfel încât să vezi care dintre ele poate să fie cel care iese la suprafaţă primul sau are şanse mai mari să fie aplicabil.” Şi atunci, dacă poţi să faci asta la modul anticipativ, pentru acţiunile oamenilor, ale indivizilor, de ce nu am putea să facem şi o programare a lor? În sensul acesta, nu de a pune un cip în mintea lor. Dacă tu reuşeşti, din poziţia în care poţi influenţa, din interior, să îi determini pe oameni să aibă o acţiune colectivă, astfel încât rezultatul să fie acesta, atunci înseamnă că ai făcut o programare a unui bine comun. Nu mă refer la binele meu, personal. Desigur că, în viaţă, am realizat că între a programa partea de bine, realizarea binelui comun, şi a face rău e o disproporţie teribilă. Iar asta se ştie de mult timp. Se studiază. Şi filosofii au vorbit despre capacitatea oricui de a face rău, care domină, faţă de capacitatea cuiva de a face bine. În primul rând, instrumentele sunt foarte dificile şi diferite. E mult mai uşor să faci rău şi e mult mai dificil să faci bine. Am ajuns la concluzia, după 10-12 ani de când am scris antologia aceasta, că trebuie să scriu şi un al doilea volum. Dar nu va fi „Programarea răului”, că ăla se face foarte uşor, nu e nevoie de programare. Ci mă gândesc cum am putea să identificăm răul. Sigur, a fost Hannah Arendt care a vorbit despre acest lucru – „banalitatea răului”. Eu nu vreau să iau din cunoaşterea unor cercetători consacraţi în domeniul ştiinţelor sociale sau politice. Dar vreau să le explic oamenilor care vor să asculte, care vor să citească, desigur. Dacă vorbim aşa cum vorbim noi acum, ne priveşte o categorie foarte restrânsă de oameni care îşi doresc să înţeleagă, să intre chiar şi într-un dialog la distanţă, să existe o difuzie a ideilor. Vreau ca oamenii să înţeleagă că nu este simplu să faci bine, în schimb este foarte uşor să faci rău. De multe ori, nici nu îţi dai seama.

Instituţia purtătorului de cuvânt – o necesitate încă ignorată în România

I.V. – Ai fost timp de trei ani purtător de cuvânt al guvernului Năstase. Cum era să lucrezi cu Adrian Năstase? Şi a doua întrebare: mi se pare mie sau instituţia purtătorului de cuvânt în România pare să fi dispărut?

C.L. – Ce provocări! Mai ales partea a doua. Eu m-am nimerit în guvernul Năstase. Nu am fost nici vreo persoană care avea o relaţie personală cu cineva din conducerea guvernului. M-am nimerit, pur şi simplu. Am fost invitat sau chemat, dacă sună prost „invitat”. Am dat o probă. Acesta e un răspuns bun la întrebarea: ce mai reprezintă purtătorul de cuvânt în zilele noastre? Lumea nu ştie: am fost sunat şi mi s-a spus: „Dacă doreşti, poţi să fii purtător de cuvânt al Guvernului.” Unul dintre miniştrii de atunci, care este şi astăzi ministru, mi-a transmis invitaţia în numele prim-ministrului. Am fost invitat să dau o probă, ca la televiziune. Eu, obişnuit cu televiziunea, nu am crezut că e un lucru straniu. Mi s-a părut un lucru foarte serios. Şi m-am dus, am dat o probă în interiorul guvernului, am dat o probă orală de dicţie şi una de telegenie. Şi am aşteptat un răspuns care a venit. „Putem începe treaba. Putem lucra împreună”. Eu nu ştiu dacă a contat acest lucru, dar cu siguranţă s-a făcut. O pot demonstra toţi cei care au fost acolo. Proba s-ar putea să mai existe în arhiva guvernului. Deci munca mea a început în felul acesta la guvern. Extrem de timorat! Mai ales, uitându-mă la primul ministru, care era o personalitate academică – dar nu asta conta, nu îmi era frică de acest lucru, că am trecut şi eu prin aceste experienţe, ci de anvergura sa, de forţa sa de a convinge oamenii, de a-i coordona. Erau nişte oameni atât de grei. Îmi era şi teamă să mă uit la ei, la vremea respectivă. Deşi eu eram jurnalist şi ştiam despre ei, pentru că ştiam cât de importanţi erau ei în România. Importanţi, nu ce vedem acum! Conduceau, de exemplu, organizaţii  sindicale care făceau legea în România în relaţia cu guvernul. Acest om m-a transformat. Am devenit extrem de exigent cu mine însumi. Am devenit extrem de precaut cu tot ceea ce vorbesc, fac şi gândesc. Am început să gândesc în scenarii. Nu gândeam în scenarii până atunci. Am început să am back-up. Întotdeauna când făceai un lucru, te gândeai: nu contează dacă iese sau nu, trebuie să ai încă o variantă. Şi mai e încă o chestiune învăţată acolo: nu faci ceva de dragul de a face. Nimic nu era făcut pentru că trebuia să facem, pentru că se uită lumea la noi. Nu se făcea aşa. Fiecare lucru avea o valoare care trebuia identificată. Şi era o valoare adăugată, nu era făcută de dragul de a fi făcută. Asta era perioada în care eu am învăţat. Am o teză de doctorat care se referă exact la acest aspect. Prima teză de doctorat din România, pe această temă, instituţionalizarea funcţiei de purtător de cuvânt, din perspectivă juridică, economică, profesională, cu toate caracteristicile necesare pentru o instituţie. Eu mă întreb şi astăzi, la 10 ani de când am terminat-o, de ce nu vrea nimeni să îşi pună întrebarea când o să avem şi noi o instituţie a purtătorului de cuvânt? Există şi o teză de doctorat, au mai apărut şi altele după aceea. Dar nu avem nici în ziua de azi o instituţie cu norme, valori, specialişti, ierarhie. Asta înseamnă instituţionalizarea purtătorului de cuvânt. Noi avem ceea ce se numeşte, superficial, „reprezentanţi” ai liderului, care se ocupă cu media sau cu comunicarea. Nu mai avem purtători de cuvânt în sensul instituţionalizat. Ei continuă să aibă denumirile acestea, dar a fi purtător de cuvânt înseamnă să ai o profesie secundară la activitatea principală, care este aceea a purtătorului de cuvânt. Aşadar, să fie un specialist în domeniu. Trebuie să fi lucrat ca expert în comunicare, în relaţii publice – nu în jurnalism. Jurnalismul nu este expertiza de care ai nevoie. Este bună. Este o abilitate, dar nu demonstrezi nimic. Eu am învăţat acolo, dar faptul că am învăţat acolo nu înseamnă că nu e legitim ceea ce spun.

Elitele pot pune România în avangardă

I.V. – E adevărat. Ai deschis multe teritorii asupra cărora sper să revenim cândva, mai ales pe discuţia privind purtătorul de cuvânt, care nu este doar un transmiţător banal al unor comunicate, ci care este parte din structurarea ideilor care guvernează sau constituie identitatea unui partid, a unui guvern, a unei instituţii.  Şi, pe final, pentru că emisiunea aceasta este un podcast – am avut-o invitată pe doamna academician Florica Dimitrescu-Niculescu, care ne-a spus că „podcast” e un cuvânt din 2006. Noi facem podcast cam de atunci. Ne-a fost destul de uşor să facem acest podcast în 2022. Se cheamă Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu. Ce crezi, în final, că poate să pună România în avangardă astăzi?

C.L. – De fiecare dată mă întreb dacă are rost să răspund la întrebare. Nu sunt defetist şi nici un pesimist incorigibil, dar am ceva ce puţini alţi oameni au: tenacitatea  să obţin ce-mi propun în viaţă, şi o anume experienţă multidimensională. Nu spun că eu sunt cel mai bun la ceva anume sau că am făcut un anumit lucru. Pur şi simplu, am fost norocos să am o experienţă în toate domeniile prin care am trecut şi am acumulat. Doar politică nu am făcut, în sensul activ. Şi mă întreb mereu: cum se mai poate repara ţara? Să fie ceva în avangardă, după cum ai spus, astfel încât să existe o locomotivă care să ducă trenul pe şine. De fiecare dată primesc răspunsul acesta: „Eşti cârcotaş” sau „Aşa este ţara”, sau „Tu vezi numai partea goală a paharului”. Şi atunci, cumva mă dă puţin în apoi această permanentă contradicţie. Poate sunt eu cel care este în eroare, poate au dreptate oamenii. Şi de fiecare dată mă lovesc de aceste probleme, când oamenii găsesc tot felul de explicaţii fanteziste. De ce nu merge ţara? „Pentru că e un război la frontieră”. Bine, dar războiul este de două luni, iar ţara are probleme de doi ani sau ceva de genul acesta. Tot timpul se găsesc justificări. Şi îmi pun problema: ce să fie în avangardă? În avangardă vom fi atunci când în interiorul elitelor din România, elitele veritabile, nu cele cu diplome în vitrină, va exista o solidaritate între membrii săi, care să-şi spună: „Bun, nu mai putem schimba cu ceea ce avem acum. Trebuie să continuăm, dar în alt mod. Nu o revoluţie, ci o redefinire”. Mereu am problema aceasta: cine suntem şi ce vrem? Suntem aceştia, dar nu avem cum să ajungem acolo unde ne-am propus. Trebuie să ştim ce vrem. Noi nu prea ştim ce vrem. M-am uitat la ce se comunică public, ce spun conducătorii. Pare că nu avem o viziune asupra a ceea ce vrem. Nu prea ştim unde vrem să ajungem. Vrem în general să facem bine, să nu pierdem, dar nu ştim niciodată cum să facem asta. Acest lucru aş vrea să îl facă elitele: să le spună conducătorilor că, dacă ei nu sunt în stare sau nu vor, sau nu ştiu, nu are importanţă, „acesta e planul!” Pentru că de asta sunt elitele, să ştie ele ce nu ştiu conducătorii.

I.V. – Mulţumesc mult pentru această discuţie şi o reluăm cât de curând!

C.L.  – Mulţumesc foarte mult!

  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite