Avangarda #11 - invitat, prof. Mircia Dumitrescu

0
0

Despre artele vizuale, poezie şi lumea boemă a intelectualităţii de altădată. Mircia Dumitrescu, mărturii, la Avangarda, despre prietenia cu Nichita Stănescu, soarta manuscriselor lui Eminescu şi proiectele artistice nelansate încă.

Invitatul episodului XI al podcast-ului Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu este artistul Mircia Dumitrescu – pictor, grafician şi sculptor, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi membru corespondent al Academiei Române. Numele lui Mircia Dumitrescu este strâns legat de cel al lui Nichita Stănescu. Pe cei doi i-a legat o prietenie profundă şi o admiraţie reciprocă. Nichita Stănescu i-a dedicat un decalog şi numeroase poeme, în semn de admiraţie şi prietenie. Despre această legătură atemporală între doi mari artişti, precum şi despre viziunea artistului Mircia Dumitrescu cu privire la arta modernă, sincronism cultural şi rolul magisterului în viaţa tinerilor vom afla mai multe în cadrul acestui episod din Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu.

Episodul poate fi urmărit aici: https://youtu.be/lAEGpcGrjas

 

 

Ora H din viaţa lui Mircia Dumitrescu

 

Ionuţ Vulpescu: – Bună ziua, la o nouă ediţie a podcast-ului Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu! Astăzi avem un oaspete special, graficianul, pictorul, sculptorul, membru corespondent al Academiei Române, profesorul Mircia Dumitrescu! Domnule profesor, vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia mea!

Mircia Dumitrescu: – E bucuria mea să mă întâlnesc cu tine, ca întotdeauna de când ne-am cunoscut; totdeauna a fost o mare bucurie să mă întâlnesc cu tine! Nu când ai fost ministrul Culturii, că nu am avut timp, că ai stat foarte puţin...

I.V. – În două rânduri. A fost o boală care a recidivat. Nu ştiu dacă vă amintiţi, dar sunteţi autorul unui afiş electoral, pe care l-am făcut în 2008. Am pierdut atunci, dar afişul a fost extraordinar! Din eşecul acela am învăţat foarte multe lucruri, să nu repet greşelile făcute iar dăţile următoare să câştig. Mulţumesc mult pentru acel an!

M.D. – I-am făcut un afiş şi lui Petre Roman, când a vrut să fie preşedinte. A venit doamna Valeria Sitaru la mine: „– Domnule, ai ceva pentru Roman, că are un afiş şi nu ştie dacă e bun?” Şi am mers atunci, când l-am cunoscut şi eu, şi i-am făcut afişul pentru preşedinţie. Nici el n-a câştigat, aşa că nu vă miraţi! Înseamnă că am mână proastă!

I.V. – Nu, aveţi mână foarte bună. Candidaţii nu erau cei mai buni. Cât credeţi că reprezintă afişele din viaţa unui om şi cât reprezintă biografia lui adevărată, în carne şi oase?

M.D. – Trebuie să vedem ce înseamnă un afiş. Noi am trăit într-o perioadă în care iubeam cartea foarte mult, eram înnebuniţi după carte. Astăzi, intri într-o librărie şi eu jur că nu mai pot să văd nicio carte. Eu atunci intram într-o librărie şi ştiam ce carte a apărut, pentru că erau mai puţine şi mi se păreau foarte bine gândite, chiar şi aşa, în aparenta cenzură care era. Dar nu numai de carte vorbesc. Dacă vă amintiţi, era o modă fantastică a afişelor poloneze. Afişele acelea nu erau simplele afişe pe care le avem azi – pune omul poza, si-o aranjează, se machiază, se lucrează pe computer şi e o poză de zici că o doamnă de 90 de ani pare una de 16 ani. Aţi văzut deja că şi la coperţi, mai ales doamnele, îşi pun o poză din tinereţe. Ceea ce nu ştiu dacă este tocmai corect, când ea a scris cartea la 60-70 de ani. Afişele, la ora actuală, pentru mine, nu au nicio valoare. De altfel, nici nu le mai folosim. Acum se merge mai mult pe televiziune, clipuri şi aşa mai departe. Cred că sunt mai mult pentru societatea de consum.

I.V. – Înainte de a vorbi despre pictorul, sculptorul, profesorul Mircia Dumitrescu, vreau să evocăm un episod. Aţi jucat şi într-un film. „Ora H” se cheamă. Cum s-a întâmplat?

M.D. – E un film foarte bun. Îl găsiţi pe Youtube. E o poveste întreagă. Eram la şcoală şi, pe vremuri, studenţii mergeau să îşi aleagă actorii. Nu aveau bani, nu ne plăteau, dar era foarte interesant. Regizor era Sinişa Ivetici, un sârb partizan, care fugise din Serbia. Era stalinist. Un coleg al lui, partizan de altfel, un om solid, de mare calitate sufletească, a murit trecând Dunărea iar Sinişa a ieşit la mal, şi a ajuns şi la Institut. Şi cu Blaier! În acelaşi an, termina şi doamna Silvia Popovici, care e actriţă principală în film. A venit la şcoală. M-au ascultat la tablă. Le-a plăcut mimica mea. Eu am crezut că sunt inspectori în clasă, că au asistat la oră, şi când m-au chemat afară, eram cam speriat aşa, credeam că nu am răspuns bine, mai ales că ştiam ceva, dar nu de nota 5 – atunci notele mergeau până la 5. Am luat 4, ceea ce era o notă bună. Dar am crezut că m-au prins cu fofârlica, cine ştie ce greşeli făcusem! Aşa am jucat în filmul acesta.

I.V. – Şi Constantin Vaeni a fost colegul dumneavoastră de platou.

M.D. – Da, şi nu numai el. Am mai avut un coleg care este unul dintre cei mai mari savanţi din medicină astăzi, în Suedia.

I.V. – N-aţi rămas în domeniu, nu aţi îmbrăţişat o carieră în film.

M.D. – Uite că Vaeni a îmbrăţişat. Eu nu tindeam să devin actor. Mi-a plăcut mult că am stat cu oameni mari atunci şi cu copii. Am jucat în cartierul de lângă liceul „Petru Maior” şi piaţa Giuleşti. Filmul a fost preluat şi a intrat pe piaţă în mod obişnuit, a fost acceptat pe piaţă. E adevărat că unele scene au fost reluate, întrucât în timpul filmului scoteam cravatele de pionier din buzunar şi a trebuit să refacem, ca să nu mai avem cravatele mototolite pentru film. Lui Rossellini i-a plăcut foarte mult filmul, pentru că era cu amatori. Şi şoferul era amator, altul era frizer. Foarte interesant filmul!

I.V. – Diletanţi, în sensul înalt, în sensul îndrăgostirii de cinema.

M.D. – Era atunci moda neorealismului, iar ei chiar lucrau cu actori neprofesionişti. Hoţii de biciclete era un film cu actori neprofesionişti.

I.V. – Un film care a făcut carieră. Care e „ora H” din biografia lui Mircia Dumitrescu?

M.D. – Ora H e aceea că am intrat din prima la facultate. Că dacă nu intram din prima la facultate, eram inginer constructor. Nu eram nemaipomenit, dar mă descurcam şi la matematică, îmi plăcea să citesc foarte mult. La facultate se intra foarte greu. Cel puţin când am dat eu, erau în toată facultatea 20 de locuri pentru intelectuali. Mama, cu toate că ar fi avut o origine sănătoasă, pentru că bunica mea era văduvă de război – de altfel, am şi scos o carte cu morţii-eroi înmormântaţi în cimitire din Alsacia şi Lorena. Sunt republican şi nu sunt regalist, pentru că, şi acum, ca atunci, inegalităţile funcţionau, în sensul că şi regele, şi Averescu au promis celor care mureau în război, că o să le dea cinci hectare de pământ. Bunica mea, când bunicul era deja dispărut şi mort în Alsacia şi Lorena – după aceea am găsit şi actul de deces, târziu de tot, exact la 100 de ani după ce s-a făcut Unirea, când mi l-au trimis francezii – bineînţeles că, fiind un om sărac, având doar un pogon şi jumătate de pământ, nu i-au mai dat pământ, fiindcă nu avea boi. Exact ca în proverbul românesc: „La omul sărac nici boii nu trag”.

I.V. – Când aţi intrat la facultate?

M.D. – În 1959. Era o perioadă destul de complicată. Unii de dinainte fuseseră nu arestaţi, ci pur şi simplu luaţi din facultate, unii au şi dispărut. Dar în momentul în care am intrat eu, lucrurile se mai liniştiseră.

I.V. – Care este marele profesor, omul căruia şi astăzi îi purtaţi recunoştinţă?

M.D. – O recunoştinţă mare de tot am pentru domnul Vasile Kazar şi pentru Eugen Schileru. Şi unul, şi altul au însemnat enorm pentru mine. Pot să spun că îi iubesc şi că m-au format. Eugen Schileru, un om special, era unul dintre cei de stânga atunci, la Brăila, şi a făcut parte din celulele comuniste, din cei 700 de membri de partid. După venirea la putere şi a câştigării titlului de membru, dintr-odată, el a devenit unul dintre oamenii cam nefrecventabili. La facultate, i se dădeau orele sau cursurile care erau de artă sovietică. Ceea ce, la capacitatea lui fantastică intelectuală, nu că nu putea să le rezolve – noi vorbeam cu el cu totul altceva, era o somitate a lumii culturale din acel timp, dar am avut noroc că, la un moment dat, am avut o discuţie la un examen, şi era şi şeful de catedră, care era un necunoscut, dar care era pe linie – Nicolae Moraru, şeful catedrei de estetică. Eu, citind foarte mult în acea vreme, de aceea şi filmul m-a preluat ca un actor care făcea pe intelectualul. Eram cel care mergea în Africa, vorbeam de ora H, am organizat întreaga prindere sau neintrarea în păcat a tatălui unui copil, coleg al nostru. De aceea mi-au şi dat rolul acesta. Eram un fel de coordonator intelectual al filmului. La examen, mi-a căzut o temă – ţin minte lucrul acesta, acea propagandă prin artă, în arta sovietică. Eu tocmai citisem o broşurică mică, pe care nu o citisem din cauza aceea, ci doar pentru că citeam tot ce îmi pica în mână. Eram foarte pasionat de citit. Am citit o carte care se chema Convorbirile lui Lunacearski cu Lenin. Am răspuns prompt, după textul acela, că totul a fost un fiasco. Atunci, şeful de catedră s-a făcut roşu, iar eu, fiind naiv, vă daţi seama cum arătam la 18 ani, când am intrat în facultate. Şi-a dat seama că a făcut o gafă că a urlat la mine. Domnul profesor, după ce a plecat şeful catedrei, m-a reţinut. Eu nu ştiam ce am greşit. Le-a dat drumul tuturor, iar pe mine m-a luat şi de atunci am ajuns foarte apropiat de el, cunoscând toată lumea boemă a Bucureştiului.

I.V. – Cum e bine să fii în viaţă? Naiv, idealist sau realist şi pragmatic?

M.D. – Nu mă pricep. Totul e să fii cum eşti tu. Cum ţi-o da Dumnezeu, şi talentul, şi temperamentul. Trebuie să nu faci rău şi să fii nebun după obiectul muncii pe care ţi-l alegi.

 

Necesitatea magisterului

 

I.V. – Aţi devenit mai târziu profesor. Sigur, şcoala pare astăzi că şi-a pierdut din prestigiu. Care e rolul profesorului? Putem să devenim de unii singuri ceea ce suntem în sensul a ceea ce spuneaţi, de a adera la ceea ce e mai bun în noi, în sensul de a adera la pasiunile noastre, la ceea ce ne place? Sau avem nevoie de un magister?

M.D. – Eu cred că magisterul este esenţial. Părinţii sunt şi ei, în primul rând. Dar nu trebuie să dai vina pe părinţi pentru reuşitele şi nereuşitele tale. Părinţii adevăraţi nu ţi-i alegi, dar profesorii poţi să ţi-i alegi. Profesorul este esenţial şi, la rândul lor, prietenii sunt esenţiali. Eu am avut noroc, din toate punctele de vedere.

I.V. – E un capitol special al prietenilor dumneavoastră.

M.D. – Dar şi de profesori am avut noroc. Domnul Schileru! După ce a fost acea discuţie cu şeful de catedră, noi am mers la o cârciumă şi am stat de vorbă. Atunci am cunoscut lumea boemă a Bucureştiului, pe care nu am mai părăsit-o. Dar a doua zi dimineaţă, a venit la mine cu un bilet de intrare la Biblioteca Academiei Române şi mi-a zis: „Începe cu Estetica lui Vianu!” La noi preda Nicolae Moraru şi habar nu avea de nimic. Vorbind de estetică, ne spunea că curcubeul este sublimul. Era pe dinafară complet.

I.V. – Era o perioadă în care şi în alte facultăţi umaniste, şi nu numai, era o ingerinţă politică majoră.

M.D. – Da, dar pe noi ne scăpase. Însă rămăseseră profesorii care erau slabi ca pregătire. În perioada aceea, mai bune deveniseră liceele. Fuseseră daţi afară profesorii universitari şi intraţi cei care nu erau arestaţi în licee. Liceele erau bune. În schimb, facultăţile deveneau locuri pentru oameni pregătiţi politic şi destul de slabi.

I.V. – Profesorul trebuie să fie o autoritate sau un prieten?

M.D. – Aici noi am sărit peste cal. În momentul în care un profesor este o autoritate intelectuală, în momentul acela îţi este şi prieten, dacă îl alegi. Dacă nu, acum avem un avantaj: nu îţi place profesorul, poţi să îl schimbi. Adică poţi să mergi în altă parte la facultate. Acesta e un lucru bun. Dar se întâmplă şi un alt lucru, care e neplăcut. S-a ajuns la o libertate prea mare, în care confundăm drepturile studentului şi ieşirea din facultate fără să fii pregătit. Deci libertatea nu stă în faptul că tu poţi să treci clasa nepregătit. Dar acum s-a ajuns la situaţia în care, dacă un profesor e sever, studentul poate să îi facă scandal, să îl dea afară din facultate. Nu faptul că nu ştie, ci numai din faptul că nu îi convine lui. Am fost la Aachen şi acolo e o facultate de aerodinamică, cea mai bună facultate sau era, cel puţin când am fost eu. Vreau să spun că acolo era un profesor la rezistenţa materialelor, la care dacă treceai, toţi cei care lucrează în industria aeronautică, te primeau fără examen. Dar era aşa de sever, că treceau foarte puţini oameni. În schimb, puteai să profesezi fără examenul acela, dar trebuia să dai un test oriunde erai angajat. Nu i-a făcut nimeni scandal, că: „Vai, nu îţi faci norma şi i-ai lăsat în anul acela!” Era o responsabilitate. Mie nu mi-e frică pentru artă, fiindcă în artă nu e o nenorocire dacă greşeşti un tablou sau dacă studentul nu învaţă. Ba din contră. Acum e o încurcătură îngrozitoare. Intrăm într-o artă modernă în care toată lumea crede că poate să facă ce e acolo. Şi de multe ori aşa e, că orice obiect, dacă tu îl scoţi din realitatea în care e, poţi să-l faci un mare lucru. Dar cred că e o mare greşeală ce se întâmplă. Se pierde meseria şi e de discutat mult aici.

 

Modernita”: pierderea omului din spiritul unei epoci

 

I.V. – Vă pun o întrebare pe care am găsit-o la Dinu Flămând, de fapt, într-o cronică la ultima dumneavoastră mare expoziţie, Perspective, de la Muzeul Naţional de Artă al României. Întrebarea lui era: de ce vă temeţi ca artist?

M.D. – Încă nu ştiu. De fiecare dată când începi un lucru, te aşezi într-o înţelegere. Eu am abordat, datorită ilustraţiei de carte, un fel de legătură concretă cu autorul. Sunt două feluri de a ilustra un lucru. Aceasta se poate vedea şi în regie. Există un regizor care îl respectă pe autor şi caută să transmită cât mai concret şi atmosfera, şi stările. Şi alţi regizori care se realizează pe ei. Poate să fie subiectul numai un pretext. Aşa se întâmplă şi la ilustraţii. Sunt mulţi ilustratori care îşi impuneau stilul sau îl adaptau autorilor şi atunci toate cărţile semănau. La mine şi câţiva artişti cu care am lucrat, aşa cum a fost State, Vasile Socoliuc, Lolea, cartea se schimba, stilul ilustratorului se schimba în funcţie de autorul pe care îl ilustrai. Aşa se întâmplă şi la o compoziţie. Nu poţi să faci mereu aceleaşi sisteme compoziţionale. Mulţi zic că e un stil: e stilul lui Popescu, stilul lui Ciucurencu etc. Dar cred că e bine ca un subiect să se adapteze şi de data aceea să schimbi forma, ca un regizor care se primeneşte mereu şi poţi să îl recunoşti datorită cadenţelor interioare. Dar el vrea să-l facă pe autorul respectiv. Aici e mult de vorbit şi de comentat. Dar, personal, teamă nu am decât de a nu putea să realizez sau să dau drumul unui lucru de care nu sunt mulţumit. Nici înainte nu s-a întâmplat să dau altceva decât ceea ce am vrut să fac.

I.V. – Aveţi multe lucrări neterminate?

M.D. – Nu, nu am. Sunt foarte bucuros că, uite, deja acum am o anumită vârstă. Trebuie să spun că nu mă gândesc deloc că sunt la senectute, ci mă gândesc că sunt un clasic. Şi sunt un clasic, pentru că nu mor după cuvântul „modern”. Mi se pare o mare prostie că se împing lucrurile către acest modern prea mult. Deja începe o lume întreagă să se trezească, că poate au fost puţin păcăliţi. Chiar şi cei care au împins structuralismul: Roland Barthes, Derrida, şi-au dat seama că această împingere către gramatica formală şi către formalism începe să piardă omul din discuţie. De altfel, René Berger, Braque sau Jacques Ellul, filosofi care acum încep să reia în discuţie arta modernă. Braque vorbeşte despre moderni ca despre o „modernita”, ca o boală, ca o infecţie. Şi aici se întâmplă greşeala fantastică, când noi considerăm că e vorba de modă. Modernul nu pleacă absolut deloc de la ce credem noi. „Modern” pleacă din latină, de la „modus”, care înseamnă „măsură”. Iar modernul pe care îl înţelegem noi numai măsură nu are. E o bulibăşeală înspăimântătoare. Mai ales acum, în societatea asta de consum, dar şi înainte. De exemplu, vorbim despre Tristan Tzara, ce nemaipomenit! Dar închipuiţi-vă că nu mai poţi să iei dadaismul ca iniţiere şi nu poţi să iei Manifestul lui Tristan Tzara cu: „Burghezi, spălaţi-vă creierii!”, când noi am trecut printr-o perioadă în care nu am mai avut de-a face cu burghezii absolut deloc, nicio sămânţă nu mai era de ei. Aşa că aceste lucruri nu mai au o valabilitate. De altfel, ceea ce împinge spre modernul acesta pe care îl înţelegem noi, e ideea de modă. Avem o artă de consum. Ne plictisim repede. De altfel, şi cuvântul „modă” vine tot din latină şi înseamna „un lucru terminat acum”. După aceea, s-a transformat în această fugă permanentă după noutate. Se pierde, în fond, esenţa meditaţiei culturale.

I.V. – Aţi folosit cuvântul „senectute” în ceea ce vă priveşte. Este exact termenul pe care îl foloseşte Nicolae Breban când vorbeşte despre dumneavoastră, cu prilejul unei alte expoziţii pe care aţi avut-o în 2016, la Biblioteca Academiei Române. Şi spune: „Mircia Dumitrescu s-a învins pe sine şi ne oferă nouă imaginea splendidă a unei mari personalităţi, de care noi, scriitorii, suntem mândri.” Cum s-a făcut apropierea aceasta de lumea literară, de scriitori? Sigur că o să vorbim despre Nichita Stănescu mai târziu, dar nu este vorba numai despre el. Este vorba de o pleiadă de mari scriitori. Cum s-a făcut această întâlnire între pictorul, sculptorul Mircia Dumitrescu şi lumea literară?

M.D. – De citit am citit foarte mult. Îmi plăcea. Dacă astăzi toată lumea stă pe televizoare şi pe telefoane, atunci eu căutam cărţi şi era o emulaţie să citeşti ultima carte. Căutai profesorul care putea să-ţi fie un mentor şi să te îndrume să citeşti, aşa cum era domnul Schileru, care imediat şi-a dat seama despre ce e vorba cu mine. Nu se găseau cărţile acestea ale lui Vianu şi m-a trimis la bibliotecă. Pentru noi, cartea a fost un lucru esenţial. Datorită domnului Schileru, am intrat în lumea această boemă. Mergeam şi îi duceam cărţile. După domnul Schileru era şi Tudor George. Omul ducea o valiză de cărţi în spinare. Venea cu multe cărţi, că nu aveam de unde să găsim. Mergeam cu el în fiecare zi, după curs, la o cârciumă. Nu am intrat în domeniul oamenilor care erau profesorali, ci în domeniul celor care erau boemi, de la Stelaru, Tudor George şi lumea cârciumii, cum ar fi.

I.V. – Era terasa aceea de lângă Muzeul Literaturii?

M.D. – Nu, nici nu se pune problema. Erau Katanga, Boema. Terasa de la Muzeul Literaturii a apărut după Revoluţie. Dar erau cârciumi precum Podgoria, unde veneau majoritatea, iar după se pleca la Boema, unde cânta Johnny Răducanu. Era o lume de care îmi amintesc cu multă plăcere. De vorbit nu vorbeam foarte mult, ci ascultam. Acum mai trăncănesc. Dar atunci nu vorbeam. Problema e alta. Eram dornici de cultură şi ne doream să fim în sincron cu cei din Vest, pentru că eram puţini strânşi în ţară. Dar am avut noroc totuşi, pentru că mi-au venit cărţile exact la timp. La început puteam să citesc Gogol şi Tolstoi, şi Turgheniev. După aceea, i-au dat drumul şi lui Dostoievski. Deci lucrurile începeau să se mişte firesc. Au apărut şi clasicii editurii universale. Am putut să îi citesc, spre deosebire de un tânăr de astăzi, care regăseşte dintr-odată informaţia, şi nu ştie dacă poate să citească asemenea cărţi. Toţi doream să fim în sincron cu ceea ce se întâmplă în Occident, pentru că arta sovietică părea că ne înglobează în realismul socialist. Şi atunci încercam, aşa cum s-a întâmplat şi la ʼ48, şi mai târziu, şi între cele două războaie, să fim în sincron cu literatura occidentală, universală.

 

Arta – între reproducerea mimetică şi trăirea autentică

 

I.V. – Momentul ʼ48 rămâne emblematic în istoria noastră, pentru că era o generaţie extraordinară care era în ton cu tot ce se întâmpla în Europa.

M.D. – Lumea nu ştie, dar Heliade-Rădulescu făcea un sincron cu Victor Hugo şi Lamartine la diferenţă de şase luni. El traducea în româneşte, în şase luni, poeziile lui Lamartine, înainte de ʼ48, în ʼ20. Această dorinţă de sincronizare parcă se face la noi în etape. Tot timpul se întâmplă câte ceva. A fost ʼ48, am avut o perioadă de întrerupere, apoi a avut loc renaşterea aceasta fantastică, când au apărut Creangă, Eminescu şi Caragiale, după, iar o pauză, după marea abundenţă de literatură. Această dorinţă de a ne sincroniza ne-a împins şi la mari greşeli pe care le-am făcut în artă. Noi vrem să ne ducem înainte, dar am început să copiem curente care nu au nimic de-a face cu „grund”-ul ţării noastre. Şi pot să dau un exemplu foarte simplu. A apărut un curent, Pop-Art, de care vorbim toţi. În fond, ce înseamnă Pop-Art? Este o reacţie la abundenţa societăţii de consum. Îi găseşti pe toţi acolo: Jaspers Johns şi restul. Dacă aveai cutii de conserve, el îţi făcea tabloul din cutii de conserve puse una lângă alta. La noi, cum puteai să faci, în perioada aceea, acest lucru? Că, dacă aveai o cutie de conservă, o făceai ghiveci. Eu am trăit în perioada în care oamenii aveau puse în vitrine cutii de ţigări, sticle goale. Dacă găseai o sticlă de whisky, o puneai frumos acolo şi aveai vitrina plină de obiecte de consum. Ceilalţi le aruncau, aşa cum am ajuns şi noi astăzi? Mai păstrează astăzi cineva o cutie de Coca-Cola? Nu. Atunci o aveam în vitrină. Atunci am avut şi eu revelaţia aceasta – mai ales că am şi vorbit cu domnul profesor Schileru – că nu trebuie să mimezi ceea ce tu nu simţi în realitatea ta. Acest transfer exterior te înfundă. Îţi pierzi pământul de sub picioare. Exact aşa cum face Anteu, pe care Hercule îl ridică în aer şi îl sugrumă în aer, căci dacă stătea cu picioarele pe pământ, mama lui îi dădea forţa să poată să lupte cu el. Aşa se întâmplă şi la noi. Trebuie să stăm legaţi de această atmosferă. În ultimă instanţă, ce este un artist? Un martor al timpului lui. Eu cred că, cu cât te ancorezi mai mult în atmosfera naţională, cu cât devii mai înţelegător al locului unde te afli, cu atât poţi să atingi valori universale. Sigur că e o bătălie mult mai grea, mai ales că noi avem un mare defect: nu ştim să ne apreciem valorile. Suntem încă la nivelul oamenilor unei snobeli false. Şi e păcat.

I.V. – Nu avem memorie. De multe ori, amnezia este caracteristica acestui spaţiu. E o discuţie lungă aici şi am multe exemple.

M.D. – E foarte bine ce ai spus. Domnul Schileru, care era comunist, nu a mai avut voie să plece din ţară. Şi la 50 de ani, ca şi Nichita, moare. Dar la 50 de ani i-au dat voie să plece. Era un om slăbuţ, îmbrăcat în pulovere mereu. I-au dat voie să plece. A mers la Paris. Noi, bineînţeles, când a venit: „Cum e?” Eram curioşi. Asta era în ʼ67, când era încă o perioadă liberă. Atunci ne-a spus şi a vorbit despre Occident. Ce se întâmplă cu Occidentul? „Ridică în slăvi pe cineva un timp enorm şi, după şase luni, îl uită ca şi cum nu ar fi fost.” E o amnezie totală, nu mai rămân cu valorile respective, vine o altă modă.

I..V. – Aşa se întâmplă şi la noi. Trăim într-un „prezenteism”, nici măcar un prezent.

M.D. – Culmea e că asta era plăcut la Nichita, dar avea un alt sens, că el semna numai cu „azi”, „Nichita azi”.

 

Decalogul pentru Mircia. Prieten sau magister?

 

I.V. – Pentru că aţi spus de „Nichita azi”, vreau să citesc ceva pentru cei care ne urmăresc. Este un decalog celebru în lumea umanistă, este Decalogul pentru Mircia, de Nichita Stănescu.

M.D. – Pot să îl spun pe dinafară. E prima poezie pe care mi-a dat-o. Eu eram debusolat atunci, aşa era viaţa. Făcusem o expoziţie foarte bună în ʼ73, când am ieşit pe piaţă, şi el m-a văzut, mi-a dat-o ca un firman, şi spune: „1. Să nu-ţi minţi ochii cu ochi. 2. Să nu-ţi furi realul în real. 3. Să nu te înşeli pe tine însuţi ca şi cum ai fi altul. 4. Să nu vorbeşti în numele nimănuia, căci numele tău al nimănuia este. 5. Să-ţi faci chip cioplit. 6. Să-ţi faci chip din linii. 7. Să-ţi faci chip din trilul ciocârliei. 8. După ce le-ai făcut pe toate astea, încearcă să le îmbrăţişezi dacă poţi. 9. Îmbrăţişarea chipului cu chip sărut se numeşte. 10. Numai chipul se îmbrăţişează cu chipul, căci braţele sunt făcute pentru ararea câmpului. Amin.” Pentru mine a fost foarte complicat, căci fraza aceea: „Să nu-ţi furi realul în real”, îmi părea că se repetă. După un timp am înţeles, că unul dintre „realuri” e realitatea. Un real şi o realitate superioară. Deci dintr-odată, săritura este fantastică. Am înţeles cu adevărat în momentul când m-am întâlnit cu Basarab Niculescu şi vorbea despre transdisciplinaritate, despre terţul exclus şi, dintr-odată, cuvintele acestea au devenit mult mai grele, mult mai serioase. Cu toate că le pipăiai, dar nu înţelegeai în esenţă. Restul sunt foarte frumoase, şi „braţele sunt făcute pentru ararea câmpului”, dar şi faptul că sărutul nu este altceva decât faţa noastră către Dumnezeu. Deci noi vorbim om cu om, ne uităm unul la altul, ne vedem şi acum cred că începe o tragedie, că stăm la televizor atât de mult şi în faţa unui ecran. Nu ştiu dacă ne mai vedem ochi cu ochi.

I.V. – Dumneavoastră aţi făcut ilustraţia multora dintre volumele lui, iar el v-a dedicat 33 de poeme. Aţi fost recent la vernisajul unei expoziţii, la Muzeul Naţional Brukenthal, la Sibiu, unde aţi mai avut o retrospectivă. Expoziţia se cheamă „Nichita azi. Expoziţie bibliofilă de Mircia Dumitrescu”. Nichita a murit în 1983. Noi ne-am întâlnit recent la Ploieşti, la Festivalul Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu”. Aţi primit premiul pentru promovarea operei lui Nichita Stănescu, dar e un titlu incomplet, pentru că dumneavoastră nu aţi promovat numai opera lui Nichita Stănescu, ci aţi promovat şi viaţa, omul Nichita Stănescu, care e făcut şi din operă. Multă lume v-a întrebat în timp despre Nichita, pentru că e bine cunoscută prietenia dintre dumneavoastră şi Nichita Stănescu. Spuneţi-ne ceva ce nu v-a întrebat nimeni. Cum era Nichita? Spuneţi-ne ceva ce îl particularizează. Iată, s-au împlinit 89 de ani de la naştere. Moare repede, la 50 de ani. În 15-20 de ani, scrie nişte volume care îi vor asigura posteritatea, indiscutabil. Ce l-a particularizat? Ce face din Nichita Stănescu cel mai strălucit poet al unei generaţii ea însăşi strălucite, generaţia ʼ60?

M.D. – Eu nu pot să spun că am fost prieten cu Nichita Stănescu. Eu l-am iubit, dar l-am iubit ca pe un magister. Eu am fost mult mai apropiat de scriitori decât de artiştii plastici. Cu artiştii plastici am fost prieten numai cu cei buni: Mirel Zamfirescu, Apostu, oameni de talie mare în plastică. Dar la literatură, mă interesa foarte mult sistemul lor compoziţional. De exemplu, dacă vezi sistemul compoziţional al unui roman de Breban, îl vezi cum aruncă fraza, şi după continuă într-o altă frază şi într-o altă frază, şi te duce, aşa cum poate face Proust sau Faulkner şi aşa mai departe. La Nichita, la fel se întâmplă. Eu nu l-am iubit iniţial pe Nichita, l-am iubit pe Sorescu, fiindcă eram ahtiat după Kafka, iar el avea parabola aceea. Sorescu intrase în parabole. Nichita m-a fascinat în momentul în care am văzut cum aşeza cuvintele şi pleca de la un detaliu simplu, şi, brusc, finaliza cu o înţelepciune, cu o concluzie aproape metafizică. Aşa cum şi în Decalog, „numai braţele sunt făcute pentru ararea câmpului”. Îl urmăream pentru că avea o spontaneitate fantastică. Îmi pare rău că pe piaţă au fost foarte puţine lucruri scoase pentru public. Nichita, într-o noapte, la ziua unui prieten, a scris 40 de poezii „– Vin perşii, mamă!” Erau cântate – el ştia foarte bine să cânte şi la pian, cânta şi 40 de poezii, dictate una după alta, pe muzica celui care era la pian. Era de o inventivitate fantastică şi de o tragedie, în acelaşi timp! Totul pleca jucăuş şi se sfârşea în metafizică curată! L-am văzut odată uitându-se la un picioruş – era un desfăcător de bere, un kitsch total, făcut cu email, iar tocul desfăcea sticla de bere. Nu înţelegeam cum se putea uita la o prostie ca aia. La mine a venit şi mi-a dedicat una dintre poeziile date. Venise în vizită la mine, cu un rucsac în care erau „ciozvârte de femei, mult retezate/ ţinute mult la fum, deci afumate,/ mi le-a adus pentru mâncat”. Aici începe o beţie totală după asta.

I.V. – Acolo, în Piaţa Amzei?

M.D. – Da, şi eu aveam atelierul alături la Sf. Iosif, la vechea Robescu. Şi sfârşeşte: „Apoi ne fură răul şi vomitarăm ciozvârtele cu poftă mult mâncate, scârbiţi de cele multe, de păcate…” Restul am uitat. Dar nu las aşa versul, îl am şi vedeţi că am adus cartea pe care am făcut-o pentru el. Are patru metri. Aceasta este o carte mai mică, pe care o voi scoate acum pentru împlinirea a 90 de ani.

I.V. – La anul se împlinesc 90 de ani de la naşterea lui Nichita.

M.D. – Cartea e în felul acesta. Are patru metri. Când se deschide, stă pe un trepied şi tu trebuie să te mişti patru metri ca să dai foile. Aici am una care e de numai 50 de centimetri. Am făcut câte 11 cărţi, în franceză, în engleză, în germană şi acest volum e în sârbă, pe care l-a tradus Adam Puslojić, prietenul nostru. Şi vreau să spun că nu s-a lăsat şi mi-a zis: „Am tradus, am tradus, lasă-mă să scriu şi eu un volum!” Vedeţi că a scris aici o poezie şi a scris-o şi în sârbă, apoi şi-a tradus propria poezie, care e scrisă în sârbă – ca semn al prieteniei. Adam Puslojić împreună cu Nichita au celebra carte Belgradul în cinci prieteni.

 

„Prietenia este o dictatură roză”

 

I.V. – Am şi eu, deloc întâmplător, acest catalog superb, Nichita Stănescu. Atelier de creaţie, o ediţie în facsimil, cu poeme pe care le-a dedicat, multe dintre ele, lui Adam Puslojić, care, la fel ca şi dumneavoastră, era un prieten bun al lui Nichita şi care a făcut foarte mult pentru promovarea lui Nichita Stănescu în Serbia.

M.D. – Ai spus un lucru pe care nu îl ştie nimeni şi îl spun acum, pentru că e ceva foarte serios. Eu i-am făcut Respirările, când plecasem din învăţământ şi eram la Editura Sport-Turism. Atunci i-am publicat desenele. Aşa a câştigat un bănuţ şi el, pe care nu i-l lua Fondul Literar. Atunci, banii îi primea de la artiştii plastici şi astfel nu mai avea datorii. Dincolo avea datorii. I-am făcut o fotografie, pe care trebuia să o pun pe spatele cărţii. Mie mi-a plăcut foarte mult fotografia. Dar el, în perioada aceea, i se umflaseră picioarele, le avea cam butucănoase, şi mergea cu nişte tenişi cam desfăcuţi la şireturi. De ce e amuzant? Că mi-a zis: „Nu, Mircia, scoate picioarele!” Şi atunci a rămas numai portretul. Mie îmi plăcea, că era foarte frumos. Atunci, mi-a spus un lucru frumos: „Vezi, ar trebui ca orice scriitor şi orice om să-şi aleagă o poză care să fie arhetipală.” Aşa cum are Eminescu. Îl luăm pe Eminescu cel tânăr, cu pletele în vânt. Dar eu aş opta pentru cea în haină albă, cea de maturitate. Şi mie mi-ar plăcea să am poza care era în volumul care a apărut în Anglia, eram cam la 40 de ani. Majoritatea s-a apropiat de Nichita când era spre bătrâneţe, când buzele erau crăpate… Sigur, era foarte expresiv. Bătrâneţea este expresivă.

I.V. – Erau anii ʼ80 deja, când a apărut volumul la care faceţi referire. El moare în ʼ83, iar Respirările cred că apar în ʼ82.

M.D. – În ʼ81 am lucrat la ele. De altfel, toate desenele aşa au rămas, pentru că, fiind liniare, pot fi tipărite uşor, că desenele originale s-au pierdut.

I.V. – El spune undeva că „a avea prieteni e mai vital ca a avea un înger”. Ne amintim de Cartea cu prieteni a lui Fănuş Neagu. S-au împlinit 90 de ani de la naşterea marelui scriitor Fănuş Neagu. Ce face prietenia să reziste în timp? Din ce e ea construită ca să reziste?

M.D. – Stai să îţi povestesc ceva! E un text pe care e bine să îl luaţi în vedere, că e foarte frumos. A apărut un CD, se numeşte Albastru de Prusia, cu vorbele lui Nichita. Acolo are un text în care vorbim despre prietenie, îl întreabă cineva ce e prietenia. Şi el spune: „Am reţinut cuvintele unui prieten al meu, Vasko Popa, care spune că, dacă dictatura medievală o ştim ce înseamnă, prietenia este o dictatură roză.” O dictatură roză, dar tot o dictatură.

I.V. – Deci prietenia înseamnă caracter.

M.D. – Asta spune şi el. Pentru că întotdeauna caracterul e acelaşi, tu nu te mai schimbi. Tu ştii că te poţi baza pe el. E foarte frumos spus. Dar faptul că prietenia e o dictatură roză mi-a plăcut nemaipomenit de mult.

 

Privilegiul de a bea cafea alături de manuscrisele lui Eminescu

 

I.V. – L-aţi invocat mai devreme pe Eminescu şi nu putem ocoli unul din lucrurile esenţiale atunci când ne gândim la Mircia Dumitrescu, şi anume definitivarea unui proiect vital pentru cultura română: Caietele lui Eminescu. E visul a generaţii de eminescologi. Ştim ce au scris Noica despre asta, Petru Creţia şi alţii. Dumneavoastră sunteţi cel care a făcut posibil acest lucru. În cultura română, avem foarte multe începuturi, dar foarte puţine lucruri duse la capăt. Or aici, iată că se poate. Este un exemplu extraordinar. Profesorul Eugen Simion vorbea despre metoda Mircia Dumitrescu, o metodă mai bună chiar decât ce au folosit francezii – el îl invoca pe Verlaine. Aş vrea să povestiţi un pic despre acest lucru. Dumneavoastră sunteţi modest. Şi săptămâna trecută, la Ploieşti, în Laudatio, mai mulţi au vorbit despre modestia lui Mircia Dumitrescu.

M.D. – Nu-i chiar aşa…

I.V. – Ei, să nu fie chiar aşa, şi să ne spuneţi, să înţeleagă cei care ne ascultă. 

M.D. – Nu are niciun rost să explic, pentru că acum lumea a înţeles ce am făcut. Fiind un foarte bun profesionist în grafică şi bun constructor de carte – de asta am şi făcut cartea asta cu Nichita, de patru metri – nu fac cărţi false, aşa cum se poartă în ziua de astăzi, carte-obiect, fără să fie legată de cuvânt. Un lucru foarte simplu, dar dacă spun două cuvinte dintr-odată, lucrurile nu se înţeleg. Pe vremea mea, ca şi acum, erau două feluri de tipare: tiparul înalt şi tiparul plan. Eu le-am combinat. Aşa că rămânem tot într-o nebuloasă completă. Doar că a fost un summum de date care s-au unit: o dată, profesiunea mea de grafician şi a doua, întâlnirea mea cu Petru Creţia, care mi-a explicat şi el mi-a spus pentru prima dată că oamenii nu mai pot atinge originalele eminesciene. Datorită lui, am aşezat alături de fiecare volum şi un CD al stării actuale a manuscriselor eminesciene. Ele sunt depozitate bine şi nu se mai umblă, pentru că hârtia a devenit friabilă. Noroc că a fost domnul Eugen Simion, care a avut încredere în mine, şi directoarea de la Monitorul Oficial care, după ce m-a beştelit la început, că a mai lucrat o dată pentru Editura Humanitas şi, după un an de zile, a renunţat. Când am venit cu propunerile mele, după beşteleala pe care mi-a tras-o că nu crede în ceea ce fac, a doua zi m-a chemat şi mi-a zis: „Ai dreptate.” Şi a fost câinele cel mai credincios al tipăririi manuscriselor.

I.V. – Cum a fost când aţi văzut prima oară manuscrisele? Cum erau?

M.D. – Aici pot să fiu mândru. Am băut cafea cu manuscrisele. Am avut ceaşca de cafea alături de manuscrise.

I.V. – Cum e scrisul lui Eminescu?

M.D. – Scrisul lui Eminescu e atât de frumos, ca şi al lui Iorga, la început. Era moda scrisului mic de tot. Am rămas uimit că scria până la marginea foii de hârtie. De aia a şi fost o parte grea de tipărit, ca să faci fotografie, cum au încercat cei de la Humanitas. Ar fi însemnat, când rotunjeşti cartea, să tai din litere, dacă mergeai până la margine. Era o încurcătură. De asta, formula pe care am aplicat-o a fost foarte bună. Nu are rost să explicăm, că acum lumea pricepe mai uşor. Atunci a fost o treabă, dar am putut să şi retuşăm textele, pentru că cerneala, aşa cum faci şi o pată pe sugativă, ea se împinge în lateral şi face ţepuşi pe hârtie. A fost o pronie. Eu eram pregătit, lumea a fost pregătită. Cine a luat-o rău de tot a fost domnul Eugen Simion. Bineînţeles, cum se întâmplă la literaţi, la plasticieni, la muzicieni, poate şi la cineaşti, ba chiar şi la medici, nu mai vorbim… Fiecare meserie are problemele ei. A ieşit un scandal fantastic. A mai apărut un dobitoc şi îi spun că e dobitoc, care se dădea om de afaceri liberal, de la Timişoara, care l-a dat în judecată pe domnul Simion, că a cheltuit banii poporului pentru manuscrise. După patru ani de cercetări asidue ale procuraturii, domnul profesor a primit o hârtie conform căreia omul acela nu există, cu toate că dăduse două adrese. S-a văzut foarte clar că noi am făcut o economie fantastică.

I.V. – Deci am mers cu Eminescu şi la tribunal.

M.D. – Da. Am şi scos o carte, Avatarii ale manuscriselor Eminescu.

I.V. – Are Stendhal o vorbă: „Invidia e cel mai puternic sentiment omenesc.”

M.D. – Domnul profesor Schileru mi-a spus altceva, că „invidia subordonează”. Dacă îţi aminteşti un roman, „Laleaua neagră”, ţin minte că unul lucra la bulbi ca să facă laleaua neagră şi altul s-a gândit că e mai bine să ia un ochean, să vadă ce face ăla acolo. Aşa că, dintr-odată, te-a subordonat. Deci e mai bine să nu fi invidios, că începi să-l urmăreşti pe ăla şi începi să te pierzi pe tine.

 

Bucuria de a trăi a artistului

 

I.V. – Aveţi un ciclu de lucrări care se cheamă „Bucuria de a trăi”. De ce „Bucuria de a trăi”?

M.D. – Aici e o mică joacă. Am preluat cuvintele de la Călinescu, care avea nişte cronici ale optimismului. Aici nu vede nimeni că bucuria de a trăi e pentru acela care pierde timpul, joacă cărţi, bea, stă în cârciumi. Dar la mine era „bucuria de a trăi”, între ghilimele. Dar domnul Frunzetti, când a văzut compoziţiile mele – de altfel, m-a şi propus pentru o bursă, bursa smithsoniană, pe care nu am luat-o. Nu că nu m-a propus, dar a fost un an, după s-a făcut de 6 luni, după de 3 şi, până la urmă, a plecat altcineva şi eu nu am mai aplicat. Este mitul bucuriei de a trăi fals. Pe acele compoziţii le-am făcut în momentul în care Ceauşescu dăduse legea avortului. Era falsa bucurie a omului care râde, se bucură, dar prosteşte. Călinescu de asta şi începuse cu „bucuria de a trăi” între ghilimele, aşa cum înţelege el lumea simplă. El spunea: „Ce frumos e să mergi pe stradă noaptea şi să te gândeşti că omul acela stă şi citeşte.”

I.V. – Dacă scoatem ghilimelele, ce înseamnă bucuria de a trăi pentru Mircia Dumitrescu? Din ce îşi recoltează el optimismul şi pofta de viaţă?

M.D. – Nu ţine de optimism. Vreau să spun că îi mulţumesc lui Dumnezeu că am terminat expoziţiile astea, care nu sunt retrospective. Toată lumea, văzând atâtea lucrări, a crezut că sunt retrospective. Am făcut la Cotroceni, la Academia de Artă, la Brukenthal şi la Muzeul Naţional de Artă, unde se face, de obicei, după ce eşti mort. Dar am preferat să îmi fac singur expoziţia, măcar să o văd eu. Nu poate să îţi facă nimeni expoziţie ţie, ca individ. Mai ales că acum se poartă antologiile. Şi apar şi nişte critici care cred că ştiu. Din tine, încep să aranjeze altceva. Aveam pe cineva căruia i-am dat un premiu şi, după ce i-am dat premiu, pe scenă la Festivalul „Nichita Stănescu” a spus: „ – A, păi Nichita nu e mare poet. E mai bun Mazilescu.” Şi, după  i-am spus: „ – Cum ai putut să spui asta? Că ai jignit oamenii aceia din sală.” Şi zice: „ – Păi dacă i-aş face eu o antologie…”Aşa se întâmplă şi cu un artist plastic. Vine câte un critic, îţi trânteşte o expoziţie şi te duce în altă parte. Mai bine să îţi faci tu expoziţiile tale.

I.V. – Lucrul care trebuie spus legat de aceşti ultimi ani, care au fost foarte prolifici în ceea ce înseamnă creaţia lui Mircia Dumitrescu, este că nu s-au repetat. Nu ştiu dacă sunt retrospective. Dumneavoastră spuneţi că nu sunt, deşi se cheamă „Perspective” expoziţia de la Muzeul Naţional.

M.D. – Asta pentru că am făcut o mică comparaţie între lucrările de început şi cele de sfârşit. Am reluat unele teme şi am ajuns la alte concluzii.

I.V. – Remarcabil este că nu se repetă. Sunt mereu alte exponente.

M.D. – După ce am strâns expoziţia, am lucrat atât de mult şi mi-a ieşit. De exemplu, am făcut lucrări despre Brâncoveanu şi le-am dat deja la Potlogi. Mi-a vorbit un prieten al meu, profesorul Silviu Angelescu, despre Brâncoveanu şi mi-a plăcut. Brâncoveanu, după ce i-au fost omorâţi copiii, a mai fost şi jupuit de viu. Şi stăteau ambasadorii occidentali creştini şi se uitau cum e jupuit un creştin. M-a şocat. Am dus acum opt gravuri la Potlogi – va fi o sală a mea, şi am mai făcut încă şase, că acum îmi place sala, că am văzut pereţii. Şi am mai făcut ceva, dar într-un timp foarte scurt. Ar fi, în cazul de faţă, luna martie. Acum, aproape am terminat 19 ilustraţii, fac 20, pentru un Villon, nou tradus, gravuri 30x30. Abia aştept să închei cu lucrările astea, ca să încep nişte lucrări noi. Acum vreau să pregătesc o expoziţie împreună cu soţia mea. Ea cu tapiserie, eu cu lucruri complet noi. Nu mă mai leg de nimic vechi, că, dacă stau să mă gândesc, mai am 20 de ani până la 100.

I.V. – Mulţi înainte! Mă bucur că aţi spus de Complexul de la Potlogi. Profesorul Silviu Angelescu a făcut o donaţie importantă pentru Complexul de la Potlogi, care e în administrarea Consiliului Judeţean Dâmboviţa. O spun şi în calitate de deputat de Dâmboviţa, Consiliul Judeţean Dâmboviţa e cel care administrează Complexul. S-au făcut eforturi deosebite acolo, arată foarte bine şi vă aşteptăm cu drag acolo la Potlogi!

M.D. – Este fantastic! Mi-a plăcut, cu toate că nu avea verdeaţă, vreau să spun că este fantastic! E occidental! Îmi place mai mult decât Mogoşoaia.

I.V. – Şi în final, un gând, o urare, un îndemn pentru cei care urmăresc acest podcast?

M.D. – Eu mă bucur că te ocupi de lucrurile astea. Ceea ce nu am crezut ca vei vrea să faci, pentru că lumea românească şi, mai ales, mijloacele media nu mai funcţionează. Televiziunea noastră, care e cum o ştii, nu mai vorbeşte mai deloc despre artă. S-a scos şi planul acela cultural care era înainte, cu orele acelea culturale. Te felicit că ai avut curajul să începi o treabă ca asta! Să dea Dumnezeu să te ţină până la capăt, până vei îmbătrâni!

I.V. – Să vedem care e capătul...

M.D. – Nu, că oameni o să apară şi tu îi prinzi pe toţi, îi iei şi faci o arhivă. Vei face, după aceea, o mare bibliotecă video, ca să mai vadă oamenii. De altfel, acum şi Muzeul Literaturii face lucrul acesta şi e foarte interesant. Aşa că te felicit că faci munca asta!

I.V. – O ultimă întrebare. De ce credeţi că vi se spune „Ariel al artelor plastice”?

M.D. – Pentru că mă mişc repede. Dar să ştii că asta pare din cauza membrelor mici. Şi par mişcări rapide.

I.V. – Domnule profesor, vă mulţumesc mult pentru această discuţie!

M.D. – Şi eu îţi mulţumesc!

I.V. – Cu mare plăcere!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite