Ale cui oseminte le mai repatriem?

După George Enescu, ale cărui oseminte s-au cerut repatriate cu ocazia centenarului naşterii, au urmat, în ultimii ani, Constantin Brâncuşi şi, de curând, Emil Cioran.

Repatrierea osemintelor pare a fi devenit o manie naţională. Sau, mai degrabă, naţionalistă. Un joc riscant de-a revendicarea unor personalităţi de care regimul comunist s-a lepădat. Ne aducem aminte de recomandarea lui Sadoveanu, întrebat despre soarta operelor lui Brâncuşi: „Aruncaţi-le la gunoi!“. Sau de contestarea lui Cioran şi de pedepsirea cu închisoarea a acelor intelectuali care corespondaseră cu el.

O posteritate doar aparent mai bună a avut Enescu, mai exact, un mai scurt purgatoriu, şi asta, deoarece colaborase cu regimul la începuturile acestuia, înainte de a părăsi ţara. Toţi trei şi-au trăit o parte din viaţă în străinătate, unde au şi murit. Osemintele tuturor se află în cimitire din Paris.

Dorinţa de afirmare

Excepţie făcând Enescu, repatrierea osemintelor celorlalţi doi a fost cerută după 1989. Mai întâi de către persoane particulare şi, în general, fără prestigiu sau competenţă în opera lui Brâncuşi sau Cioran. Mai apoi, de către jurnalişti, în presa scrisă sau la televiziune. În timpul din urmă, de către instituţii ale statului şi de către guvern.

O emisiune recentă de pe TVR2 a arătat clar că „interesul“ pentru repatrierea osemintelor lui Brâncuşi nu este al familiei sau al oamenilor de meserie şi nici al artistului însuşi, care a lăsat un testament clar în această privinţă, ci al unor cercuri obscure din societatea actuală. Ce şi cine îi mână pe aceşti oameni în luptă? În afara, desigur, a unei dorinţe proprii de afirmare, care îl făcea pe un scriitor absolut necunoscut înainte să urmeze exemplul clasic al lui Badea Cârţan, luând drumul Parisului (nu al Romei, ca ardeleanul) per pedes apostolorum, pe jos, adică, şi înarmat cu steagul naţional, spre a pleda cauza repatrierii osemintelor lui Brâncuşi în faţa autorităţilor franceze. Cât din drum o fi făcut el pe jos, încălţat, eventual, în opinci, nu ştiu. Presupun că acela până la gară, dacă nu cumva o fi mers cu maşina.

Lăsând gluma la o parte, fiindcă problema e serioasă, e cazul să vedem dacă repatrierea e cu adevărat în folosul României, nu numai sub raportul imaginii, fireşte, sau dacă serveşte exclusiv unor cauze personale. Totodată s-ar cădea să ne întrebăm şi dacă ea slujeşte memoriei artiştilor cu pricina.

O naivitate naţională

În ce mă priveşte, cred că repatrierea nu serveşte nici ţării, nici geniilor ei îngropate în pământ străin. Memoria marilor personalităţi se păstrează, nu doar prin cultul operei lor în posteritate, ci şi, dacă ne referim la popularitatea oamenilor aflaţi în spatele operei, prin capacitatea de a întreţine viu pelerinajul la locul naşterii sau al înhumării lor.

Marii artişti în discuţie sunt născuţi în locuri mai mult sau mai puţin cunoscute de pe harta României. Locuri minunate, nici vorbă, dar destul de greu accesibile turiştilor iubitori de artă. A le deplasa osemintele din Montparnasse ori Montmartre la Hobiţa sau Răşinari înseamnă a-i scoate din marile circuite turistice europene şi a-i îngropa, din nou şi definitiv, departe de ochii lumii.

Nu vreau să fiu înţeles greşit: nu pun turismul mai presus de alte criterii de valorificare a moştenirii culturale a popoarelor, dar, într-o lume deschisă precum aceea contemporană, a ignora latura culturală a turismului internaţional este o naivitate. O naivitate naţională. În cel mai bun caz. Pentru că, în cel mai rău, e vorba de o demagogie care nu se sinchiseşte câtuşi de puţin de argumente raţionale, alegând calea facilă a flatării sentimentelor noastre patriotice, de un provincialism cultural deprins din epoca de aur ca urmare a unei propagande tenace şi iresponsabile.

Parodie de Badea Cârţan         

Speram că ne-am despărţit de acest trecut de izolare internaţională şi de emfază naţională. Tam-tamul făcut de unii pe tema repatrierii osemintelor celor trei (în curând, ale cui încă?) dovedeşte că integrarea României în UE nu s-a realizat şi la nivelul mentalităţilor.

Graba cu care vrem să-i scoatem postum pe cei trei din Schengen nu e un semn bun. Ca şi cum n-am avea atâtea altele de rezolvat în materie de imagine (se monitorizează şi ea în felul ei!), ne procopsim cu câte o parodie de Badea Cârţan care ne face de râs în lume, dar în gura căruia se uită unii şi alţii, cu mult interes... patriotic. Fără alte comentarii.