23 august şi alte coregrafii comuniste. Fixiuni

23 august 1982. El nu era decît o voce isterică, undeva în tribune (Big Brother), noi eram o mare de copii, băieţi, fete cu fuste de-o palmă ridicate în vânt, şi-mi amintesc gândul absurd care mă culpabiliza: oare cine nu se mişcă cum trebuie, în ritm, eu sau vecinii mei, înşiraţi pe zeci de rînduri?

În vieţile noastre minuscule, nu Adevărul unic despre vremurile care fac istorie are putere de germinare, ci „adevărurile“ – adevărul pentru cineva – şi modul lor de salvare în memoria individuală ne structurează, alimentând un imaginar colectiv deopotrivă.

Până în 1989, ziua de sărbătoare 23 august era pentru elevi o corvoadă absurdă, penibilă, suprarealistă: stadioanele se umpleau de sute de copii, supuşi dresării, pentru a omagia partidul şi retorica sa naţionalistă prin coregrafii megalomanice, monstruoase în perfecţiunea lor smulsă cu forcepsul.   

După mai bine de trei decenii, amintirile de atunci conţin o parte de ficţiune, ceea ce în studiile de politică a memoriei se numeşte cu un cuvânt-valiză „fixiune“, reprezentând fixarea ficţiunii, procesul de fabricare a trecutului comun prin repovestire personală şi asumată (despre o politică a memoriei, a adevărului şi a mărturisirii, a scris excelente studii Barbara Cassin, filozof şi filolog francez).

Decupez o fixiune personală despre 23 august din volumul de mărturii Tot Înainte! Amintiri din copilărie, coordonat de Simona Preda şi Valeriu Antonovici, apărut în 2016 la Editura Curtea veche, cu o prefaţă semnată de istoricul Adrian Cioroianu.

Îi mulţumesc Simonei Preda care m-a provocat atunci la amintiri despre „devotamentul“ faţă de regimul comunist la 10, 12 sau 14 ani…

„Să fi fost prin vara anului 1983 sau 1984, aveam 12-13 ani, şi Ceauşescu venea în vizită la Iaşi, pe 23 august. Toţi copiii din şcolile oraşului trebuiau să participe la marele spectacol omagial pe stadionul din Copou. Eram deja în vacanţă dar ameninţările erau straşnice, cine lipsea de la repetiţii avea să fie exclus de la şcoală, în toamnă.

Ni s-au distribuit nişte costume obligatorii, noi, fetele, aveam parte de o fustă cloche minijup, pusă pe elastic în talie, dintr-un material fără nicio consistenţă, transparent şi aerian, ca cel folosit pentru steagurile tricolore ale patriei. A fost terifiant! Nu era nevoie de o boare de vînt, era suficient să facem un singur pas ca poalele fustelor să se dea peste cap, să ni se vadă chiloţii pînă la buric şi să murim, pe loc, şi întruna, de ruşine. Bineînţeles că băieţii chicoteau dar îmi amintesc şi astăzi că-n privirile lor era de fapt o jenă instinctivă, complice. Eram nişte puberi, obligaţi de nişte adulţi cu puteri absolute să ne înghiţim ruşinea şi să repetăm mecanic, cu figuri tîmpe sau înspăimântate, în mijlocul unui stadion dogoritor, tot felul de coregrafii absurde, pe ritmul unor marşuri care pentru noi n-aveau nimic măreţ sau eroic, erau pur şi simplu dovada că ne iroseam vacanţa în mod inutil.

Îmi amintesc, pe stadion, vocea din megafon, a unui bărbat isteric şi stresat care urla la noi că nu ne mişcam simetric, că nu ne coordonam. El nu era decît o voce, undeva în tribune, (Big Brother), noi eram o mare de copii, băieţi, fete cu fuste ridicate în vânt, şi-mi amintesc gândul absurd care mă culpabiliza : oare cine nu face bine, cine nu se mişcă cum trebuie, în ritm, eu sau vecinii mei, înşiraţi pe zeci de rînduri? Pînă la urmă eu n-am participat la marele spectacol omagial, după o săptămână de repetiţii nu m-am mai dus, tatăl meu găsise o scuză, vorbise cu profesorii, nu ştiu ce le-a spus, dar am scăpat de chin şi nici n-am fost dată afară din şcoală toamna următoare.

De la practica agricolă am amintiri şi din gimnaziu şi de la liceu. Foarte vii, cum altfel, de vreme ce erau perioade în care relaţionam altfel unii cu alţii. În clasa a şaptea şi a opta am fost la sortat mere şi cartofi la depozitul CLF (centrul de fructe şi legume) al Iaşilor. Matematicianul clasei, Şerban (plecat de multa vreme în SUA, şi pasionat contribuitor, pe istorie şi ştiinţă, pe Wikipedia), care-şi termina primul norma, ne ajuta apoi pe noi, fetele (!) să ne în umplem sacii de rafie, obligatorii, cu cartofi.

Ce s-a întîmplat în liceu, la practica agricolă, e şi mai... epic. Liceeni la unul dintre cele mai bune şi mai rîvnite licee din Iaşi, Emil Racoviţă, am fost duşi la lăstărit vie. O muncă destul de fizică şi extrem de monotonă: corzile indisciplinate ale fiecărui butuc de viţă de vie trebuiau reorientate între două şiruri de sîrmă, iar unele chiar rupte. Erau rînduri fără sfîrşit şi hectare întregi de podgorii în pantă, cu faţa spre soare, presărate cu tineri de 15-16 ani, pentru care nimic nu părea, din start, prea greu: cântam, flirtam şi lăstăream via, scuipam în palmele usturătoare, aşteptînd de fapt seara ca să ne organizăm discoteca în sala de mese. Pînă cînd au început insolaţiile şi pînă când am luat prima masă în tabăra de muncă forţată şi pe gratis. La micul dejun ni s-a servit ceea ce primeau în fapt toţi zilierii: un sfert de pîine neagră, o felie de slănină şi ceai. Nu e o glumă.

Norocul nostru a fost că mama uneia dintre colege era secretară de partid pe judeţ (sau aşa ceva), şi colega noastră s-a plîns mamei. Masa s-a îmbunătăţit, ca prin miracol (a zilierilor, nu). Dormitoarele au rămas însă mizerabile, normele insuportabile, disciplina umilitoare, de prizonieri datori societăţii. Am povestit deja, specialitatea tatălui meu era să mă scoată, pe cît posibil, din corvezile astea şi după o săptămână de lăstărit vie la Uricani nu m-am mai dus. Am regretat pe loc, am regretat a doua zi, şi regret şi astăzi că am plecat înaintea celorlalţi colegi. Pentru că a doua zi, toţi colegii s-au revoltat, în cel mai inteligent şi mai curajos mod cu putinţă. S-au trezit la ora patru dimineaţa, şi-au luat rucsacul în spate şi au plecat, toţi, pînă la unul,  pur şi simplu au fugit de la practica agricolă.

De la Uricani, liceenii au mers pe jos, în zori, cale de cîţiva buni kilometri, iar în timp ce profesorii care trebuiau să dea deşteptarea în tabăra de muncă găseau, la ora şapte, sinistrele dormitoare goale, tinerii ăştia superbi intrau triumfători şi cu inimile un pic înfrigurate de teama consecinţelor, în Iaşi. Ce-au păţit? Li s-a scăzut, drastic şi în masă, nota la purtare şi nici unul n-a mai beneficiat, în timpul liceului, de faimoasele bilete gratis în tabere de vacanţă (cele mai vânate erau cele la Costineşti), pe care biroul politic al liceului (domnu’ Dragu) le dădea celor mai... merituoşi.“

(Fragment din volumul Tot Înainte! Amintiri din copilărie, coordonat de Simona Preda şi Valeriu Antonovici, Curtea veche, 2016.)