2018 – Reînnoirea Jurămintelor Fondatoare
0La cifre rotunde, unele cupluri obişnuiesc să-şi reînnoiască jurămintele făcute la vremea tinereţii, ca o formă de împrospătare a ceea ce rutina - sau viaţa - pot eroda în destinul fiecăruia sau ca o formă de reîntărire a promisiunii iniţiale. Şi naţiunile au astfel de legăminte fondatoare. De cele mai multe ori sunt codificate şi schimbate în funcţie de zbuciumul istoriei sau al evoluţiei societăţii.
Ele constituie Contractul dintre stat şi cetăţean, norma generală sau specifică prin care reglementăm spaţiul public şi care reflectă, în termeni politici şi juridici, cultura şi spiritul respectivei comunităţi sau naţiuni. Ca în orice contract, există drepturi şi obligaţii corelative, sancţiuni pentru neîndeplinirea acestora şi modalităţi de modificare, renunţare sau denunţare ale acestora.
România a avut parte de multe astfel de Contracte. Unii ar spune că de prea multe. Constituţiile din 1866, 1923, 1938, 1948, 1952, 1965 şi cea actuală, din 1991 (cu adăugirile din 2003), sunt dovada precarităţii devenirii statului român modern şi al impactului decisiv al conjuncturii internaţionale asupra rânduielii de la noi. De la monarhie la dictatură regală şi de la „democraţie populară“, „republică populară“ şi „republică socialistă“ la „republica semi-prezidenţială“ de acum, România pare să fi fost mai degrabă un teren al experimentelor decât al permanenţelor. Ne plângem de pomană că alţii au avut parte de o mai mare stabilitate, dată de o Magna Carta sau de soliditatea Constituţiei americane. Nu suntem singurii cu o istorie zbuciumată şi cu fracturi politice sau constituţionale în devenirea naţională. Franţa este la cea de a V-a Republica (şi vorbesc de o a VI-a), Germania a cunoscut cele mai traumatice transformări, ţări ca Polonia au fost în mod repetat şterse de pe hartă şi au reuşit să reînvie. Iugoslavia, Cehoslovacia sau URSS sunt astăzi simple amintiri.
Dar există în fiecare naţiune structurată şi cu o memorie istorică şi un alt ingredient care le ţine împreună şi le ajută să înfrunte istoria cu stoicism, îndrăzneală şi dârzenie. Unii îl numesc mitologie, alţii vis, alţii, destin naţional. Şi despre ce altceva a fost vorba când Şcoala Ardeleană a generat petiţia Supplex Libellus Valachorum, sub deviza atât de actuală: „Virtus Romana Rediviva“? Sau în Proclamaţia de la Padeş a Mişcării lui Tudor Vladimirescu sau în „Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova“, în Proclamaţia de la Islaz, la Adunarea de la Blaj în 1848 sau, mai ales, în rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918? Acest amestec al românilor de ambiţie naţională, nevoie de dreptate socială şi putere de sacrificiu este aluatul din care se zămislesc şi se hrănesc mitologii, visuri sau destine ale naţiunilor care doresc să reziste şi să înfrunte timpurile atât de schimbătoare şi obstacolele atât de frecvente.
Un secol de la Marea Unire este un astfel de moment! De a reflecta la ceea ce ne ţine împreună, la ce reprezintă angajamentele solemne pe care le-am făcut pentru fiecare dintre noi, indiferent de generaţie, stare socială, etnie, afiliere sau loc în care ne-am născut sau trăim.
Dacă acest Contract solemn între stat şi cetăţean, între cârmuitori şi popor, între Ţară şi românii de pretutindeni, între noi şi aliaţii noştri, între noi ca oameni este respectat şi dacă mai este valabil.
Dacă în acest ultim secol am reuşit să clădim o naţiune capabilă să-şi împlinească destinul, să recupereze timpul istoric pierdut şi să înfrunte vremuri posibil la fel de neclare ca cele prin care înaintaşii noştri au avut îndrăzneala să viseze, să lupte, să se jertfească.
Dacă modelul nostru de democraţie şi capitalism, calitatea instituţiilor, funcţionarea justiţiei, contractul social şi economic, modul în care funcţionează Europa sunt suficient de drepte şi de eficiente.
Dacă pe cei pe care îi votăm pentru a ne reprezenta interesele îi mână cinstea, patriotismul şi responsabilitatea sau, dimpotrivă, lăcomia, nepriceperea şi lipsa scrupule.
Centenarul este un moment ideal de profundă introspecţie şi de regăsire a energiei şi încrederii de la începuturile zămislirii noastre ca naţiune. 100 de ani nu reprezintă o simplă sumă de discursuri, festivităţi, tăieri de panglici şi propagandă preelectorală. Cu dragoste, sobrietate, decenţă şi, mai ales, onestitate, o „Reînnoire a Jurămintelor“ pe care ne bazăm menirea şi existenţa ca români şi ca naţiune română este necesară. Şi cu promisiunea solemnă că, în timp ce generaţia de astăzi este de veghe, ţara „pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri“ va avea puterea de a sărbători nu doar încă un secol, ci secole de existenţă, împlinire şi devenire. Astfel, vom transforma precaritatea destinului nostru istoric în lucrare temeinică şi de nezdruncinat.