Ororile din cel mai mare institut de boli mintale din SUA. Cum au fost umiliţi şi abuzaţi cei 6.500 de pacienţi
0Nu întotdeauna afecţiunile psihice au beneficiat de tratamente umane, astfel concepute încât să-i ajute pe bolnavi să ducă o viaţă cât mai aproape de normalitate.
În urmă cu câteva decenii, problemele de sănătate mintală erau ascunse sub preş, iar oamenii cu astfel de diagnostic erau închişi în centre unde li se făcea mai mult rău decât bine. Una dintre cele mai îngrozitoare instituţii de acest fel a fost Şcoala de Stat Willowbrook, din Staten Island, o instituţie pentru copiii cu retard mintal.
Deschis în octombrie 1947, centrul a numărat la început doar 20 de pacienţi, pentru ca după doar şase ani să ajungă la capacitatea maximă, de 4.000 de pacienţi.
Iniţial, locul ar fi trebuit să-i găzduiască pe veteranii invalizi ai conflagraţiilor mondiale, însă guvernatorul Thomas Dewey a apreciat că ar fi mai potrivit pentru cei cu "minte slabă", care nu pot să se integreze în societate. În loc să primească tratament, îngrijire şi afecţiune, pacienţii s-au ales cu neglijare, abuz şi boală.
În lipsa unei finanţări corespunzătoare, centrul funcţiona cu număr redus de personal şi cu mari lipsuri în ceea ce priveşte îmbrăcăminta şi produsele de igienă. Duşurile erau puţine, fără săpun ori prosoape disponibile. Pacienţii rătăceau adesea prin imobil, iar uneori se adunau în colţurile încăperilor, unde stăteau în propriile fecale şi urină. Cum nu existau haine curate, mulţi pacienţi erau goi, iar ţipetele şi urletele pacienţilor răzbeau din saloane.
Abuzurile fizice şi sexuale erau la ordinea zilei. În plus, cei cu retard mintal uşor până la moderat erau ţinuţi la un loc cu cei cu schizofrenie ori tulburări bipolare.
În 1960, când virusul rujeolic a ajuns în institutul de boli mintale, zeci de copii au murit. Alţii erau expuşi în mod intenţionat şi fără acordul aparţinătorilor la virusul hepatic, în cadrul unui experiment derulat de doi medici americani, care doreau să găsească tratament pentru această boală infecţioasă.
În 1969, Willowbrook, proiectat cu o capacitate de 4.000 de pacienţi, găzduia nu mai puţin de 6.200 de persoane, devenind cel mai mare spital de boli mintale din Statele Unite.
Primul care a vorbit public despre ororile din acest centru a fost Robert F. Kennedy - pe atunci un tânăr politician promiţător - care se referea la Willowbrook ca al un loc al ororilor. Asasinarea lui, în 1968, a făcut ca subiectul să fie dat uitării. Asta până în 1972, când doi jurnalişti, Jane Kurtin şi Geraldo Rivera, au decis facă lumină în toată această poveste. Rivera a reuşit să pătruncă în centru unde a filmat şi a fotografiat grozăviile care se petrecea acolo. Reportajul realizat în baza dovezilor stânse din interior a şocat întreaga naţiune americană.
Nu după mult timp, familiile pacienţilor au intentat un proces împotriva institutului de boli mintale invocând că au fost încălcate drepturile constituţionale ale rezidenţilor. Acesta a fost începutul sfârşitului pentru Willowbrook.
Desfiinţarea centrului a fost un proces de durată, centrul fiind închis abia în 1987.
Mai puteţi citi:
Povestea inventatorului genial chinuit de o boală psihică. A fost obsedat de microbi şi de cifra 3