Maria Brazdău: „Mă încântă ideea de a schimba mentalităţi”

Încă de pe băncile liceului a ştiut că doreşte să-i ajute pe cei dezavantajaţi de soartă. S-a visat de mic copil director al unei case de copii.

Este coordonatorul Biroului de Asistenţă şi Consiliere pentru Persoane cu Handicap (BACH) din Zalău încă de când a ieşit de pe băncile facultăţii. „Am reuşit să intru în programul naţional, finanţat de guvernul german prin organizaţia Caritas în toamna lui 2002. Am prins proiectul pe ultima sută de metri. N-am ştiut dacă vom mai prinde finanţarea sau nu, eram singură şi, normal, eram speriată. La facultate nu ne-au învăţat despre finanţări, proiecte“, povesteşte coordonatorul BACH.

„Motorul” care a ajutat-o să meargă înainte şi să dezvolte serviciile pentru persoanele cu dizabilităţi a fost încântarea de a schimba mentalităţi. Maria a observat că jocurile pe care le organizează cu liceenii şi persoanele pe care le deserveşte biroul, în cadrul grupului de suport şi de socializare, schimbă atitudinile.

„Nu doar ale voluntarilor, ale tinerilor care participă, ci şi ale persoanelor cu dizabilităţi. Au ocazia să comunice, să se simtă egali cu ceilalţi şi nu mai au tendinţa de a se autoizola”, adaugă Mia.

Olimpiada specială şi ateliere de abilităţi

În urmă cu cinci ani, dintr-o discuţie cu un voluntar Peace Corp s-a născut ideea unui proiect în care să fie antrenaţi cât mai mulţi actori din comunitate. Aşa s-a născut Olimpiada specială pentru persoanele cu dizabilităţi intelectuale, un eveniment cu care se mândresc toţi organizatorii spunea coordonatorul BACH.

Una dintre provocările cu care se înfruntă Mia este aceea de a-i face atenţi pe tineri la problemele „celorlalţi“. Nu e, însă, o chestiune căreia să nu-i fi găsit soluţia. Maria vrea să organizeze în una, două şcoli, pentru început, ateliere de abilităţi. „Am mai avut câteva astfel de evenimente în săli de sport, am dus scaune cu rotile şi am organizat fel de fel de jocuri de rol; şi a prins”, se mândreşte ea.

Întrebări şi răspunsuri

Situaţiile întâlnite în munca ta nu te descurajează, nu te întristează?

M.B.: Au fost momente în care am plâns alături de cei pe care i-am ajutat şi apoi toată ziua am fost întoarsă pe dos. Gândul că trebuie să lupt, să găsesc o soluţie m-a smuls din orice asemenea stare. Cu timpul, reuşeşti să-ţi creezi o anumită imunitate. În plus, te poţi întâlni cu situaţii dramatice în orice alt domeniu.

Ai ştiut dintotdeauna că asta îţi doreşti să faci?

M.B.: Nu ştiu de unde şi de ce, dar m-am visat conducând o casă de copii de mică. N-am vrut sub nicio formă să fac medicină, ce ar fi vrut mama mea. În primul an am picat la admitere la asistenţă socială, pentru că n-am reuşit să învăţ cum trebuie. În consecinţă, toţi banii de şomaj din anul următor i-am dat pe ore de psihologie în Baia Mare.