FOTO Poveste de dragoste tomnatică, dar năvalnică. El, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Sălaj. Ea, iubirea vieţii lui

A cunoscut-o pe Doina după 28 de ani în care şi-a crescut, singur, cei doi copii pe care i-a avut cu prima sa soţie, plecată, prematur, în veşnicie. A cunoscut-o într-un moment în care credea că speranţa la fericire îi va pe pe veci refuzată. Dar s-a înşelat şi viaţa i-a oferit o năvalnică poveste de iubire tomnatică, ale cărui începuturi le-a trăit la vârsta de aproape 70 de ani.

Este povestea poetului şi scriitorului sălăjean Viorel Tăutan, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Sălaj, care a uimit lumea literară - şi nu numai - din judeţ în urmă cu câţiva ani. Jovial şi spiritual, Viorel Tăutan se obişnuise, deja, cu statutul de bărbat văduv, pe care îl căpătase în urmă cu aproape 30 de ani, când soţia sa i-a părăsit pe el şi pe cei doi copii pe care i-au avut împreună. I-a părăsit pentru a urca la îngeri. "M-am căsătorit cu prima mea soţie din dragoste, în 1971, dar 12 ani mai târziu am pierdut-o. După 28 de ani în care mi-am crescut şi mi-am educat singur cei doi copii, în 2010 viaţa mi s-a schimbat brusc", povesteşte poetul. Schimbarea din viaţa sa se numeşte "Doina", numele pe care l-a purtat, de altfel, şi prima sa soţie. A cunoscut-o pe Reţeaua Literară, o platformă alternativă pentru promovarea scriitorilor români în străinătate şi pentru promovarea literaturii române în spaţiul european.

"După vreo două luni după ce ne cunoscusem în spaţiul virtual, ne-am întâlnit la Câmpina, unde eram într-o delegaţie. Am constatat în prima clipă că ne potrivit. Ne-am îndrăgostit brusc", povesteşte Tăutan. Trăirile acelui moment sunt redate şi de Doina, într-un roman autobiografic ce va fi lansat în luna martie:

"L-am văzut! Şi l-am recunoscut! Nu putea fi altcineva. În momentul imediat următor a trebuit să trag pe dreapta. Am lovit cu roata din dreapta faţă bordura iar impactul m-a zguduit puţin, ca şi cum ar fi vrut să mă trezească la realitate. Nu-mi mai ajungea aerul, eram copleşită de emoţie. Din obraji îmi ieşeau flăcări. Victor venea către mine. Am fost foarte surprinsă văzându-l că se apropie. Nu-i spusesem niciodată ce maşină am şi nici cum arătam nu ştia. Totuşi, venea foarte hotărât către mine. S-a oprit lângă maşină, m-a privit prin geam şi a zâmbit. Avea un zâmbet extraordinar de frumos. Şi obrajii lui erau îmbujoraţi. Înalt, chipeş, distins, emana bunătate, căldură, frumuseţe interioară.

Am deschis portiere, am coborât din maşină privindu-l şi, fără să ne adresăm vreun cuvânt, ne-am îmbrăţişat.  Ca şi cum ne reîntâlneam după o lungă despărţire în care dorul de celălalt a fost chinuitor, insuportabil. Plângeam şi ne strângeam în braţe. Am stat aşa mult timp. Amândoi aveam nevoie de această îmbrăţişare, de acestă confirmare a apartenenţei pe care, până atunci, doar o intuiam. Pentru prima oară, după mulţi ani, mă simţeam în siguranţă şi protejată în braţele unui bărbat.

Ne-am luat de mână şi am plecat. Către nicăieri sau către oriunde, nu mai conta. Am ştiut că ne aparţinem din clipa în care prin mâinile noastre, strâns unite, simţeam cum se transmit energiile ancestrale. Eram fericiţi! Toată lumea era a noastră".

Poetul povesteşte că schimbarea produsă în viaţa lui a fost atât de evidentă încât, brusc, a trecut de la poeziile nostalgice, dedicate soţiei lui moarte, la poezii de dragoste. "Am constatat că suntem unul pentru altul ceea ce aşteptam, amândoi, de o viaţă întreagă, aşa că în august 2011 ne-am căsătorit. Eu aveam 67 de ani şi jumătate, iar ea - cu 14 ani mai puţin", spune interlocutorul nostru.

Despre dragostea pe care o trăieşte acum, la aproape 70 de ani, Viorel Tăutan spune că este "năvalnică, deşi controlată din când în când de raţiune. Este o iubire matură, deşi ne purtăm uneori copilăreşte. Este, însă, o iubire care promite să fie trainică, pentru că nu este bazată doar pe reacţii instinctuale", mărturiseşte el, apreciind că "o dragoste statornică este atunci când principiile de viaţă coincid, iar temperamentele sunt uşor diferite".