Dragoste cu năbădăi în Banat. Poveste din vremea ocupaţiei otomane, demnă de telenovelele turceşti
0Una din legendele care s-au păstrat în Banat, din perioada ocupaţiei otomane (1552-1716), este legată de o poveste de dragoste dintre o româncă şi fiul unui paşă.
În secolul XVII, la Margina (astăzi în judeţul Timiş) era un paşă turcesc. Legenda spune că fiul acestuia călătorea des la Fârdea, localitate aflată o distanţă de 26 de kilometri, pentru că s-a îndrăgosit de o frumoasă bănăţeancă.
Rudele fetei nu erau de accord cu această legătură şi au încercat în numeroase rânduri să pună capăt idilei dintre fata lor şi băiatul paşei, fără să aibă rezultate.
Ca să se răzbune, fraţii fetei au pus la cale uciderea otomanului. Tânăra îndrăgostită s-a dus la paşă şi i-a relatat nenorocirea. Paşa de la Margina s-a răzbunat însă crunt pe locuitorii din Fârdea. Puţini au fost cei care au scăpat cu viaţa, iar aceştia s-au refugiat în Munţii Padeşului. Fârdea a fost pustită de flăcări.
Unul dintre fraţii fetei, care a scăpat de furia otomanilor, a ţinut să plătească o datorie, chiar surorii lui, pe care a învinovăţit-o de trădare şi de nenorocirea care s-a abătut asupra satului. Aşa se face fata este omorâtă cu cuţitul.
Povestea a fost spusă de învăţătorul Traian Babescu, născut în 1916 în Mâtnicul Mic, una din satele care aparţin astăzi comunei Fârdea, în “Monografia comunei Fârdea”. Babescu a citat documente din “Districtus Walachorum”, scrisă de Iulian Vuia.
În amintirea acestei poveşti, locul unde s-a petrecut drama a fost botezat “Poiana Fetei”. Aşa era cunoscut de săteni până la realizarea lacului de acumulare de la Surduc (la 100 de kilometric de Timişoara), care a apărut în timpul comunismului.
“La patru kilometri în amonte de satul Surduc, la cota 200 metri, pe hotarul comunei Fârdea se întinde lacul de acumulare inclus în Monografia zonei din 1969. La începutul lucrărilor de îndiguire, administraţia hotărâse denumirea Surduc. Apele lacului acoperiseră o mare parte cultivată de sătenii comunei Fârdea şi a satului aparţinător, Mâtnicul Mic, înconjurată de codrii cu un nume de o rezonanţă legendară, <Poiana Fetei>! Această toponomastică aminteşte de pe timpul ocupaţiei otomane despre zguduitoarea tragedie descrisă în lucrarea monografică.
Posteritatea a păstrat această denumire şi astăzi fermecătoarei poieni; localnicii o ştiu <Poiana Fetei>. Dorinţa lor a fost şi se menţine ca lacul să-i poarte numele. Generaţii trecute şi încă ce vor urma păstrează cu tărie un nume îndrăgit: <Poiana Fetei>. Cât de frumos răsună în cântece legate de poieni: Poiana Ruscăi, Poiana Mărului, Poiana Fetei, poieni îngemănate prin masivul Padeşului bănăţean”, scrie Traian Babescu în “Monografia comunei Fârdea”.
“Există un sâmbure de adevăr”
Istoricul timişorean Ioan Haţegan susţine că legenda de la Fârdea este destul de puţin cunoscută şi că ea conţine şi un sâmbure de adevăr.
„Poate că povestea e diferită, cine mai ştie, e povestită de sute de ani. E probabil să fie aşa. Deşi există destule astfel de poveşti din timpul ocupaţiei otomane. Desigur, orice legendă conţine şi un sâmbure de adevăr. E greu de stabilit în ce măsură. Au existat numeroase poveşti în care turcul se îndrăgostea de o bănăţeancă, fie că era româncă, sârboaică sau unguroaică, iar atunci ea era dusă în harem lui. Copiii lor erau crescuţi în religie islamică. Sunt numeroase cazuri în Banat. De cele mai multe ori însă nu era nevoie să se îndrăgostească pentru a le avea. Aşadar, pot exista poveşti care mai apoi erau romanţate”, a declarat Ioan Haţegan.