Cum a ajuns Ceauşescu secretar general al PCR. „A avut îndrăzneala să vorbească în faţa lui Hruşciov, în timp ce ăilalţi tăceau“
0Atitudinea lui Nicolae Ceauşescu faţă de URSS a determinat susţinerea lui de către Gheorghe Maurer, membru al Biroului Politic al CC al PCR şi prim-ministru.
Gheorghe Maurer spunea, într-un interviu acordat Laviniei Betea şi publicat în volumul „Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României“, la Fundaţia „Ioan Slavici“ — Editura Felix, Arad, că a fost singurul care i s-a opus liderului sovietic Nikita Hruşciov atunci când l-a criticat pe mai marele comunist:
„Mi-am dat seama şi că mai tinerii Drăghici şi Ceauşescu sunt cei care doresc mai tare puterea şi că sunt în stare de multe pentru a o avea. Ceilalţi păreau indiferenţi. Dacă nimeni dintre cei vechi nu avusese nimic de obiectat, la votul de împotrivire al celor mai tineri, pentru mine era clar că nu vor putea stăvili — şi poate nici nu vor încerca — manevrele lui Drăghici sau Ceauşescu pentru a ajunge la putere. […]
— Cum îl apreciaţi, atunci pe Ceauşescu? […]
— Cum nu ştiam multe despre el, mă bazam pe recomandarea lui Dej. Ţi-am mai spus că nu stătusem cu el de vorbă, să avem o discuţie mai lungă. A fost, însă, o întâmplare — aşa pot să-i spun acum — care m-a făcut să-l socotesc pe Ceauşescu un posibil conducător al României, cu o poziţie destul de puternică împotriva ruşilor. În vara lui '62, Hruşciov a venit la Bucureşti, într-o vizită mai lungă ca de obicei. A fost la Craiova, la Constanţa, a vizitat fabrici, a ţinut cuvântări. Călătoream cu trenul oficial şi de la fereastra vagonului se tot uita peste câmpuri, nemulţumit ba de una, ba de alta din cele ce vedea. Nu ceea ce vedea îl nemulţumea, de fapt, pe el, ci politica României, tot mai deschisă de ieşire de sub hegemonia sovietică. […]
În şedinţa Biroului Politic ce-a urmat după vizita sa, eu am spus că asemenea lucruri n-ar trebui să se mai întâmple şi că ar fi bine ca Dej să discute cu Hruşciov despre acest lucru. […] Bineînţeles că s-a găsit cineva să-i transmită lui Hruşciov poziţia mea. Când Hruşciov a venit data viitoare, în vizită, în ţară la şedinţa Biroului Politic la care a luat parte, m-a criticat pe mine că mi-am permis să-l critic pe el. Din nou, peste membrii Biroului Politic s-a aşternut tăcerea. Nimeni nu a spus nimic. Cu excepţia lui Ceauşescu. Care a replicat: „Nu-i adevărat“. A spus că nu-i adevărat că eu îl criticasem pe Hruşciov. Adică a minţit. Dar a avut îndrăzneala să spună ceva, în faţa lui Hruşciov, în timp de ceilalţi tăceau cu toţii. Bineîn]eles că eu i-am confirmat lui Hruşciov poziţia mea şi motivele ce-au susţinut-o. Dar am socotit, atunci, că singurul dintre toţi care are curajul să dea replică unui conducător sovietic este Ceauşescu. Chiar dacă a minţit, a spus ceva. Pe când ceilalţi nimic, nici minciună, nici adevăr. De aceea, temându-mă de posibilitatea restabilirii unor raporturi umilitoare cu sovieticii, l-am propus pe Ceauşescu succesor al lui Dej“.
„Au tăcut şi au votat „pentru“
Propunerea şi susţinerea lui Maurer pentru Ceuşescu au venit după moartea lui Dej şi nimeni nu s-a împotrivit:
„— Dintre ceilalţi membri ai Biroului Politic nu a obiectat nimeni împotriva lui Ceauşescu? Alexandru Drăghici, Gheorghe Apostol ce-au spus? — N-a spus nimeni, nimic. — De ce? Pentru că bănuiau că Dej îşi dăduse acordul la această nouă propunere, pentru că îl preţuiau pe Ceauşescu sau pentru că aşa era obiceiul? — Cred că au tăcut pentru că aşa era obiceiul. Vezi că şi prima dată s-au împotrivit doar cei care erau mai tineri: Drăghici şi Ceauşescu. Propunerea cu Ceauşescu nici n-am mai supus-o la vot în Biroul Politic, ci direct în Comitetul Central. Şi acolo, crezând probabil că înainte s-a căzut de acord asupra propunerii în cadrul Biroului Politic, s-au uitat unii la alţii, au tăcut şi au votat «pentru»“.