Interviu Preot în spital, de Paște. „De s-ar organiza gărzi, cum fac medicii, tot nu ar fi de ajuns”

Suferință la dublu - sufletească și trupească - neputință, dar și speranță văd zi de zi preoții de caritate. De Sărbători, nevoia de mângâiere e și mai mare, pacienții resimțind mai pregnant dorința de a fi acasă, alături de cei dragi.

Au menirea de a-i mângâia pe creștini în cele mai grele momente din viața lor, uneori luându-i pe pacienți de mână, și la propriu și la figurat, atunci când pare că nu mai e nimic de făcut. Nevoile sunt mari, iar în spitalele publice asta se vede și mai acut. Cum poate un preot de spital, împreună cu enoriașii săi, să aducă un strop de lumină acolo unde întunericul pare atotputernic am aflat în discuția cu preotul de caritate Gigi Stănculeț, preot la Spitalului Județean de Urgență Slatina.

Slujește de aproape 10 ani la biserica din curtea Spitalului Slatina, ridicată cu un sfert de secol în urmă. Primul preot a fost Gheorghe Delureanu, cel care a reușit să convingă de necesitatea unui loc în care pacienții și aparținătorii să caute speranța. Așa a apărut, aproape ascunsă între „aripile” spitalului, o biserică mică în care se pășește, zi de zi, că-i sărbătoare sau nu, cu speranța unei mângâieri.

Copiii, extrema urgență

Nevoile într-un spital cu peste 1.400 de paturi sunt mari. Preotul Gigi Constantin Stănculeț mărturisește că a făcut o alegere. Din sumedenia de locuri în care sprijinul nu ar fi de lepădat, s-a concentrat prima dată pe copii. La Neonatologie este nevoie de biberoane, scutece pentru nou-născuți, așternuturi din materiale naturale și încă altele. La Chirurgie infantilă a fost nevoie de un cărucior special pentru medicamente, la Recuperare Neurologică Infantilă, cu ani în urmă, de diverse aparate, de jaluzele verticale etc., în alte locuri e nevoie de te miri ce. Uneori nevoile sunt clar exprimate de personalul secțiilor, alteori preotul constată în vizitele zilnice pe care le face. Ajutorul îl oferă cu sprijinul enoriașilor din parohie, cu fiecare an mai mulți, cu al colegilor din alte parohii și cu al altor oameni de bine. La o asociație nu s-a gândit deocamdată, pentru că, spune, Dumnezeu a așezat de fiecare dată lucrurile astfel încât o problemă să se rezolve în scurt timp. Bani de transport pentru bolnavi care nu au cum altfel să ajungă acasă, de mâncare, bani de pus ceva pe masă și o haină groasă pe timp de iarnă diverselor familii – sunt normalitatea.

Cum face? „Tot prin intermediul oamenilor, că ei s-au obișnuit. Eu le dau semn cât e nevoie, e vorba de comunitatea pe care am format-o aici. Fiind parohie misionară, vin doar din cartier, câteva persoane, și s-a creat o comunitate frumoasă. O parte a rămas de la părintele Delureanu, care a așezat biserica acum aproape 25 de ani, în 2002”, a precizat preotul.

A ajuns la biserica celui mai mare spital din județ la 10 ani de la intrarea în preoție și după o frumoasă experiență la Bălănești, în comuna Mărunței. Contactul cu preoția de spital îl avea încă din timpul facultății. Nu s-a gândit însă că va fi atât de intens totul.

Prima experiență dramatică l-a pus pe gânduri multă vreme, făcându-l să se întrebe dacă poate duce tot ce presupune să le fii alături celor greu încercați. A fost chemat la patul unui tânăr de 31 ani, care suferea de cancer. Pe hol i-a întâlnit soția și copilul în vârstă de doar un an. „A fost prima dată când m-am gândit dacă am făcut pasul bun sau pasul greșit că am venit la spital”, și-a amintit preotul. De atunci au tot venit experiențe care mai triste, care mai dătătoare de speranță, de la copii cu probleme grave de sănătate, la botezuri de necesitate și rugăciuni pentru tineri, adulți și bătrâni încercați de boli pe care rudele nici nu le pronunță.

După aproape 10 ani de activitate în spital, poate deja să privească lucrurile retrospectiv. Iar constatările nu sunt îmbucurătoare. Cei care nu mai pleacă astăzi acasă, de Sărbători, sunt cu mult mai mulți decât cu ani în urmă. Observă asta din numărul solicitărilor care îi vin de la nivelul secțiilor medicale.

„Oamenii, când rămân în spital de Sărbători, solicită foarte mult preotul, mai ales cei care au tangență cu biserica și la dumnealor acasă, în localitățile în care locuiesc. Am fost în diminețile acestea zi de zi, n-a fost o singură zi fără astfel de solicitări”, a arătat preotul. Perioada, e drept, a fost una cu o încărcătură spirituală deosebită, fiind Săptămâna Mare, în care creștinii își pregătesc sufletul pentru Învierea Domnului.

„De biserică află unii de la alții sau de la personalul secției”

În biserică intră mai puțin pacienții, în schimb caută liniște și alinare rudele. În timp, foști pacienți au devenit enoriași ai bisericii cu hramul „Vasile cel Mare” și membri de nădejde ai comunității care face cât de mult bine poate.

„Vin, spun o rugăciune aici, aprind o lumânare și așa intrăm în contact. Am pe tata, am pe mama, unchiul, mătușa, bunicul și tot așa. Dar se știe, adică se află, cred că, din vorbă în vorbă acolo, tot printre pacienți, că în curte este o biserică. Sau întreabă cadrele medicale și le spun. Chiar astăzi m-a întrebat un pacient - Părinte, dar Paști faceți? Unde faceți? - Și a fost surprins să afle că există biserică”, a relatat preotul.

O mare bucurie are când vede că personalul spitalului deschide ușa bisericii. Unii și-au adus și membrii familiei, vin împreună la slujbe.

Nevoia spirituală este parcă pe zi ce trece mai mare și o întrece pe cea materială. „Dacă aș putea să fac gărzi precum medicii și n-ar fi de ajuns. Este nevoie permanentă. Când sunt urgențe, e numărul pus la ușa bisericii, nu mai țin cont de program”, mai spune preotul Gigi Stănculeț.

Enoriașii sunt mai greu de păstorit decât într-o parohie obișnuită, unde îți poți organiza timpul și activitățile, pentru că oamenii au obiceiurile lor, iar cei care se adaptează sunt oamenii bisericii.

„Moare tata. Ce-i fac, părinte?”

A primit cândva un sfat de la un bun prieten, coleg de facultate, iar de atunci evită să ajungă în preajma pacienților în reverendă neagră, pentru că a observat că impactul este altul. Din păcate, spune, mulți încă mai asociază prezența preotului cu momentul final. Așa se și apelează, în multe cazuri, la preotul de spital, rudele venind când află că mai este extrem de puțin timp la dispoziție pentru rămas bun și rânduieli.

„Moare tata, ce-i fac, părinte? Eu merg, dar s-ar putea să fie târziu acum, le spun. Înțeleg o parte, alții nu înțeleg, cred că e rea-voință din partea noastră. Eu merg, oricum merg și la patul pacientului. Numai că să mai administrăm Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie e foarte complicat. Sunt rugăciunile de sănătate și de iertare a păcatelor și Dumnezeu rânduiește mai departe”, explică preotul.

Mulți pacienți caută pe patul de spital pentru prima dată un preot pentru a se spovedi și a se împărtăși. Din totalul celor care solicită preotul, aproximativ 20% se află în această situație, estimează preotul.

Minunea de la Neonatologie și amănuntul pe care puțini creștini îl știu

Șirul momentelor grele este lung, poate prea lung, însă sunt și momente de bucurie sinceră. Din ciclul experiențelor care-i umplu sufletul de bucurie s-a numărat o vizită surpriză pe care a avut-o recent, a relatat preotul. O mamă a pășit în biserică împreună cu fiul de doi ani, pe care i l-a prezentat ca fiind nou-născutul botezat într-un moment greu, în Neonatologie. Acum s-au mai rărit botezurile de necesitate, însă cu ani în urmă, a precizat preotul, erau și unul-două pe lună.

„M-a bucurat enorm. A venit să mulțumească și să-mi prezinte băiețelul: părinte, mulțumim, el este copilul pe care l-ați botezat și a trăit!”, a precizat preotul.

Botezul de necesitate, a mai precizat preotul, poate fi oficiat de orice creștin, lucru pe care nu toată lumea îl cunoaște.

„Stropit cu apă - în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh - de trei ori. (...) Dacă, Doamne-ferește, se întâmplă undeva unde nu poate ajunge preotul, îl poate oficia orice creștin botezat”, a mai arătat preotul.

Preotul atrage atenția că grija pentru suflet trebuie să ne-o manifestăm pe întreg cuprinsul anului. Dacă s-ar întâmpla așa, nu s-ar ajunge în situațiile în care în pragul marilor sărbători preoții sunt asaltați, la fel și bisericile.

„Eu am încercat cumva să-i învăț pe oameni și să transmită mai departe mesajul meu. Nu trăiesc strict acum, în săptămâna asta, că ei știu că sunt și slujbe. În cazul meu i-am rugat să mă înțeleagă că eu trebuie să merg întâi la pacienți. Și trebuie să aibă răbdare, pentru că acolo e program pentru medicație, e oră de vizită a medicilor, noi cumva trebuie să ne facem programul în așa fel încât să nu deranjăm actul medical în spital. Și mă înțeleg, doar copiii nu mai au răbdare uneori. Vin foarte mulți copii la împărtășit”, a mai spus preotul.

Pe mulți acești copii i-a văzut crescând, îi cunoaște din maternitate, au fost aduși mai întâi în brațe de către părinți, iar astăzi vin și singuri.

În mica biserică oamenii nu sunt judecați după cum respectă rânduielile. A avut discuții la început cu nucleul de enoriași care vin frecvent și au stabilit să treacă cu vederea micile stângăcii pe care le observă sau să atragă atenția cu blândețe. Poate părea un amănunt fără importanță, în schimb acel amănunt va îndepărta un suflet și așa rănit de locul pe care l-a căutat cu ce amai mare speranță. 

Ce e cel mai greu în perioadele încărcate, cum e Paștele, pentru un pacient în spital? Multe sunt greu de dus, dar cel mai mult apasă lipsa celor dragi.  „Am observat că plâng că nu sunt acasă cu apropiații, de sărbătoarea aceasta mare. Își doresc din tot sufletul. Și le spun – e mai importantă sănătatea, vă puteți vedea cu nepoții și copii și după Paște. Și-mi spun - părinte, dar acum era frumos, ciocneam și noi un ou... E dureros pentru ei că nu sunt în sânul familiei la marea sărbătoare a Învierii”, a mai adăugat preotul.

Pacienții primesc însă Paștile, prin intermediul personalului medical, în fiecare an, în saloane. În primii ani de preoție în spitalul slătinean preotul mergea personal în fiecare salon, însă în timp, crescând numărul enoriașilor, a fost nevoit să-și schimbe din obiceiuri.