Obiceiul strămoşesc de Lăsata Secului ameninţat cu dispariţia de teama legii. „Nu mai zicem nimic, că acum ne dau în judecată pentru calomnie”

Intrarea în Postul Mare este încă prilej de mari petreceri la sat, unde se mai păstrează vechi obiceiuri, chiar dacă adaptate vremurilor în care trăim.

Duminică, 18 februarie, se încheie Câşlegile, răstimpul menit nunţilor, iar momentul va fi marcat cu mese îmbelşugate şi voie bună în familie. Este duminica dragă românilor, în care familia extinsă se reuneşte. Bunici, copii, nepoţi, verişori, verişoare, unchi, mătuşi se întâlnesc la masă, legăturile de rudenie se sudează, iar obiceiurile păstrate din moşi-strămoşi încă se mai practică, deşi mult schimbate.

Începutul Postului Mare (19 februarie) este marcat în satele româneşti cu focuri aprinse în mijlocul localităţii sau, acolo unde natura a fost generoasă, pe dealuri.

„Lăsata Secului“, duminica în care părinţii naturali şi cei spirituali (naşii) sunt cinstiţi cum se cuvine de către copii, sărutându-li-se mâna, înseamnă, pentru tineri, şi ocazia de a-şi face publice pasiuni ascunse. În jurul focului sau ascunşi pe deal sau în copaci, bărbaţii dau în vileag amoruri interzise, semnalează „derapaje“ de la conduita morală, se strigă cine nu s-a căsătorit încă şi de ce etc.

Deşi neîntrerupt, obiceiul cunoscut sub diverse titulaturi în satele Olteniei (dar nu numai) – „Focurile“, „La bâlbătăi“, „Strigatul peste sat“ etc. -  riscă să-şi piardă, însă, semnificaţia de demult.
Bătând an de an alte sate ale judeţului Olt, pentru a vedea în ce măsură se mai păstrează vechile obiceuri, Valeru Ciurea, consilier cultural în cadrul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Olt, spune că a sesizat un aspect care tinde să se generalizeze.

„E foarte adevărat că obiceiul nu mai are nici aceeaşi amploare şi nici aceeaşi semnificaţie. În trecut se dădeau în vileag, cu această ocazie, legături interzise, fel de fel de poveşti amoroase, strigăturile erau despre anumite defecte, lucruri spuse în gura mare care altfel se tăinuiau. Acum pur şi simplu le e teamă să mai facă asta. Am auzit inclusiv explicaţii de genul: «Nu mai zicem, că ne dă în judecată pentru calomnie»“, cineva îmi spunea că a fost ameninţat“ a spus consilierul, precizând, însă, că obiceiul de a aprinde focuri nu s-a pierdut.

Tinerii nu renunţă la „focuri“, chiar dacă nu le mai înţeleg sensul de odinioară FOTO: Valeru Ciurea

„Mi s-a semnalat de curând şi un alt aspect legat de acest obicei, anume că ar fi fost avertizaţi de cei care se ocupă de normele PSI «să aibă grij㻓, a mai precizat Valeru Ciurea, care în acest an va continua periplul prin judeţ, ajungând în localităţile din sud.

De unde vin focurile de primăvară

Chiar dacă „focurile“ nu mai au valoarea de demult, tinerii, în special (deşi în trecut era o sărbătoare a întregului sat) se întâlnesc şi astăzi în jurul lor, cu aceeaşi bucurie.
De unde vine, însă, obiceiul, şi ce altceva mai presupune această zi, am aflat de la etnograful Muzeului Judeţean Olt, Claudia Balaş.

„În această zi se împletesc toate funcţiile şi sensurile pe care le poartă ideea de trecere, de prag: pe de o parte aflăm practicile şi tradiţiile complexe de eliberare a energiilor specifice înnoirii (excesele alimentare şi bahice, manifestările carnavaleşti, practicile de alungare a relelor de tot felul), iar pe de altă parte, pe cele de pregătire şi aşteptare a celei mai mari sărbători a creştinătăţii ortodoxe, Învierea Mântuitorului. „Ploconul naşului”, „strigatul peste sat” sunt tradiţii legate de Lăsata Secului, încă vii în judeţul Olt. În satele judeţului nostru, mesele îmbelşugate de la începutul postului aveau loc în casă, în cadrul familiei, la care participau şi finii familiei respective, obiceiul fiind păstrat şi azi“, a explicat Claudia Balaş.

Cât despre obiceiul aprinderii focurilor pe deal (sau în mijlocul satului, astăzi, în localităţile de câmpie), vine de demult, când era practicat de aproape toate popoarele Europei, cu un scop cât se poate de practic – astfel se apărau semănăturile şi livezile de ger.
„În satul tradiţional respectarea obiceiurilor era obligatorie. Cei care le încălcau îşi pierdeau bunul nume, consideraţia colectivităţii şi puteau fi chiar pedepsiţi. Strigarea peste sat, obicei de primăvară, era în trecut o astfel de pedeapsă, avea un sens profund, era, de fapt, o critică publică a păcatelor satului. (...) Prin focurile aprinse în seara de Lăsatul Secului supravieţuiesc elemente din străvechiul cult solar. “, a mai precizat etnograful Claudia Balaş.