Amintiri din prizonierat, de Ziua Veteranilor: „Dacă murea unul, «Davai!» cu el, îl aruncam într-o prăpastie cât blocul ăsta, n-aveam unde să-l îngropăm“
0Fragmente de viaţă desprinse, parcă, din filmele „cu un puternic impact emoţional“ ies la iveală, povestite de puţinii veterani de război care mai pot participa la manifestările dedicate lor.
Puţinii veterani de război supravieţuitori povestesc celor care mai au răbdare să-i asculte prin ce-au trecut pe front, cum le-a fost viaţa după, ce-au îndurat şi, eventual, cât îi recompensează statul pentru lupta lor.
În Slatina mai sunt doar 16 veterani de război şi puţin peste 100 în întreg judeţul Olt. La manifestările din municipiul reşedinţă de judeţ vin, de la an la an, mai puţini. Astăzi, când s-a marcat Ziua Veteranilor de Război (29 aprilie) în avans, au reuşit să ajungă doi. N-au avut parte, cum nici nu se aşteptau, de altfel, de vreun tratament deosebit. S-au aşezat tăcuţi la locul obişnuit, însoţiţi de mai tinerii reprezentanţi ai asociaţiei, cei care se ocupă de evidenţe şi de treburile de zi cu zi. Din când în când, rar, i-a mai salutat cineva de departe.
Manifestările s-au derulat conform scenariului, cuvântări au fost rostite de prefectul judeţului şi reprezentantul asociaţiei, ultimul reuşind, prin câteva versuri, să coboare pentru câteva momente în rândul asistenţei sentimentul că încă avem lângă noi adevăraţi eroi. Peste alte cinci minute, după scurta paradă militară şi ultimele depuneri de coroane de flori la monumentul închinat eroilor, locul era liber.
„Fratele meu a fost rănit în faţa mea“
Veteranii trăiesc astăzi bucuria de a putea spune că au luptat „cu toată dragostea pentru poporul român şi pentru patria noastră“. Momente dificile au fost şi pe front, şi ulterior. Multe, prea multe de povestit în câteva minute, par să spună veteranii care s-au trezit cu microfoanele în faţă. „Trăim o bucurie, evident, că am supravieţuit, că am luptat pentru ţară. N-a fost uşor, ce să-mi amintesc, pentru că sunt atât de multe... Am stat 9 luni pe front şi l-am văzut pe fratele meu mai mare cu un an şi opt luni, care era comandant de grupă, cum l-a rănit un proiectil. Era în faţa mea, eu am scăpat. Înduri greu“, a povestit Toma Corcău (94 ani).
Dumitru Mateescu are 96 de ani. Are şi de pe front, unde a petrecut patru luni, multe de povestit, însă calvarul, în cazul său, a început la sfârşitul războiului, când a căzut prizonier. „Am fost luaţi prizonieri când s-a terminat războiul, în 1944, ne aflam aproape de Don. Şi am stat în Siberia doi ani, până când asociaţia de la Geneva a făcut demersuri să fim eliberaţi. Stăteam în nişte barăci care aveau pânză în loc de geam. Populaţia s-a purtat foarte urât cu noi. Dimineaţa ne dădeau câte-o stacană de ceai, aşa îi spuneau ei, la prânz la fel, seara la fel. Şi cam atât. Dimineaţa veneau uzbecii şi ne luau, «Davai!», să adunăm morţii de prin barăci. Şi adunam de ici unu’, de colo trei... Ne duceau la muncă, trebuia să ducem nişte buşteni, ne legau de troică, cam 15 kilometri, aşa. Mai cădeau dintre noi, mai mureau... Îi luam repede, «Davai!», ni se spunea, şi-i aruncam într-o prăpastie cam cât blocul ăsta, n-avem unde să-i îngropăm. Câţi n-om fi aruncat...“, îşi aminteşte veteranul, care povesteşte în grabă, fiind aşteptat de fiică. Se scuză: „Nu mai pot să stau, trebuie să plec, merg la copii, la Bucureşti, să fac un tratament.“.
Amintirile nu mai sunt, astăzi, la fel de crude. Mai greu e cu singurătatea, mai spune veteranul, locotenent pe front, care a urmat ulterior o carieră în învăţământ, predând, în Slatina, istorie, georgrafie, limba franceză. „Soţia mea, tot cadru didactic, a murit. Vin copiii, săptămânal, la mine, vin cu trenul“, a mai spus Dumitru Mateescu.
Cam la atât se rezumă o sărbătoare închinată veteranilor. „Ei, la Bucureşti cred că e altfel!“, îşi mai spun veteranii, înainte de a trece în revistă cuantumul indemnizaţiilor de veteran de război, diferenţiate în funcţie de grad. „Cât iei, nea Toma?“. „Am 500 acum!“. „Aaa, ai grad, ceva...“.