Anxietatea de performanţă sau frica de eşec, una dintre afecţiunile care îi macină pe tinerii decişi să fie cei mai buni

Anxietatea de performanţă este tot mai frecventă în societatea în care trăim. Psihoterapeuţii sunt vizitaţi, tot mai des, de elevi, studenţi şi nu numai, care reclamă starea de anxietate ce rezultă din presiunea pe care o resimt de a fi cei mai buni. Societatea îi împinge să fie competitivi, ca unică soluţie.

Ce este şi cum se explică apariţia anxietăţii de performanţă?

Conform Veronicăi Mateescu, psiholog-psihoterapeut la Cabinetul Elipsiona din Cluj-Napoca, anxietatea de performanţă are la bază o teamă de eşec foarte mare, care nu e conştientizată neapărat: ”Este vorba de faptul că, în societatea contemporană, omul a ajuns să fie foarte concentrat pe ideea de rezultat. Ajungerea la rezultat devine mai importantă decât demersul în sine. Cei care dezvoltă anxietatea de performanţă sunt nişte oameni foarte competitivi, foarte ambiţioşi, dar care dezvoltă o puternică teamă de eşec”.

Cum recunoaştem oamenii care suferă de anxietatea performanţei? Aceştia sunt percepuţi de cei din jur a fi performanţi, ambiţioşi, perfecţionişti. Ei înşişi se percep la fel. Aceasta le generează presiunea de a fi cei mai buni. Ce nu înţeleg cei din jurul lor, susţine psihoterapeutul, e că aceştia resimt un semnificativ grad de nesiguranţă. Mai mult, susţine Mateescu, ”la nivel de auto-eficacitate percepută, aceste persoane cu rezultate foarte bune au o evaluare negativă”.

De cele mai multe ori – expectanţele figurilor reprezentative pentru individul respectiv (părinţi, prieteni, figuri de autoritate) le dictează dorinţa de competitivitate. Cerinţele lor sunt internalizate şi devin standarde interne. De aceea, ei ar zice: ”Nu alţii se aşteaptă de la mine să performez, ci eu de la mine”. ”Copilul se gândeşte că, dacă e performant, adică vine acasă cu note bune, a câştigat o competiţie, a fost apreciat ca fiind cel mai bun, a primit o bulină la grădiniţă, doar atunci se percepe ca având valoare”, susţine Mateescu.

Individul îşi percepe valoarea pornind de la un sistem de recompensare. Valoarea, ca om, începe să-i fie definită, prin rezultatele obtinute, pe care dacă nu le are, simte că nu valorează nimic. ”Se intră în zona de condiţionare a afecţiunii pe care copilul poate să o resimtă. Dacă are rezultate bune, părintele îi zâmbeşte, îl laudă. Acestea – susţine Veronica Mateescu - devin semne de iubire. Copilul poate intra în zona in care simte că i se retrage afecţiunea dacă e neperformant”.

Psihologul constată că, în astfel de cazuri, se produce o centrare, o orientare pe rezultat a individului, nu pe proces; omul ar trebui să se poată aprecia pe motiv că s-a angajat într-un proces, indiferent dacă obţine un rezultat pozitiv. „Psihoterapeutul încearcă să orienteze individul dinspre rezultat înspre proces. Omul trebuie sa ajungă să se aprecieze pozitiv şi să-i crească stima de sine, nu prin raportarea la rezultate, ci prin raportarea la angajarea lui în proces şi la faptul ca a reusit sa inceapa procesul respectiv. Indiferent dacă rezultatul va fi unul pozitiv sau negativ. Individul trebuie să incerce să-şi modeleze expectanţele, în funcţie de nevoile si dorintele lui proprii”, apreciază Veronica Mateescu.

Un astfel de individ centrat excesiv pe rezultate ajunge să-şi neglijeze alte zone din viaţă, focusându-se doar pe demersurile de atingere a rezultatelor. O particularizare  anxietăţii de performanţă este aşa-numitul fenomen Himalaya – ”dorinţa instinctivă a persoanelor de a urca tot mai sus şi a ajunge pe vârf”. Astfel de persoane – susţine Mateescu - nu reuşesc să identifice care e momentul când ar trebui să se oprească pentru a nu intra în epuizare sau a ajunge în faza de ”burn out”.