FOTO A murit Aurel Antonie, unul dintre cei mai vârstnici veterani de război din România. Urma să împlinească 106 ani
0A supravieţuit celor două războaie, Siberiei, dar şi închisorii comuniste. Aurel Antonie, se născuse la 26 octombrie 1914, în Tomşani – Vâlcea. S-a stins din viaţă miercuri, 5 februarie 2020, în Horezu.
Nea Aurică era o legendă în Vâlcea, fiind cel mai în vârstă veteran de război din judeţ, printre ultimii cu vârsta peste 100 de ani.
S-a născut în Foleşti - Tomşani din judeţul Vâlcea, la 26 octombrie 1914 şi a stat în satul natal al tatălui său până la vârsta de 7 ani. Apoi s-a mutat cu mama în Romanii de Sus - Horezu, de unde se trăgea aceasta. Tatăl său murise pe front în Primul Război Mondial, pe când el nu împlinise 5 ani.
La vârsta de 15 ani s-a angajat cioban la o stână din Voineasa, ca să poată să-şi întreţină familia. Şapte ani mai târziu a fost luat în armată, la jandarmi, în Drăgăşani - Vâlcea, specialitatea puşcaş, arma - securitate.
În 1939, s-a căsătorit, în Horezu, cu Ioana, femeia care avea să-i dăruiască trei copii.
În 1941 a plecat pe Frontul de Est să elibereze Basarabia, cu gradul de caporal. Soţia era gravidă cu primul copil care s-a născut în timp ce tatăl său se afla la Odessa.
A ajuns sergent pe front, fiind comandant de grupă la Corpul I Armată de la Craiova, Divizia 11 infanterie, Legiunea Jandarmeriei Olt, iar la finalul războiului i s-a dat gradul de plutonier adjutant principal în retragere. A fost trimis să asigure securitatea Chişinăului alături de un batalion de români, dar după trei zile a fost luat prizonier.
Luat prizionier, mai bine de opt ani şi i-a petrecut în lagărele din Odessa, Siberia,Turkistan, Stalingrad şi pus să muncească în oraşele distruse de bombardamente şi la canalul Volga - Don.
În Asia Mică a lucrat la o cale ferată pentru o mină, dar şi la o şosea, în Odessa a fost lăcătuş mecanic într-o turnătorie pentru maşini şi vapoare, alături de alţi 100 de români şi 200 de ruşi. În Siberia a lucrat la pădure, şi, în final, a participat şi la reconstrucţia Stalingradului, cum avea să povestească ulterior.
Eliberat din lagărul sovietic în preajma Crăciunului din 1950, a apucat să-şi cumpere un costum cu care s-a întors în ţară, pe care l-a păstrat toată viaţa.
A coborât din tren la Sighişoara, doar că în loc de flori şi urale, s-a trezit tratat ca un «hitlerist» pentru că luptase împotriva ruşilor. Aşa a ajuns din iadul din Siberia, în puşcăria de pe Valea Prahovei, de la Târgşor, unde a fost maltratat ca să povestească ce a făcut în Rusia.
A scăpat după ce Miliţia i-a citit scrisorile pe care i le trimisese soţiei, în care nu povestise nimic despre viaţa din lagăre.
A ajuns acasă cu trei luni întârziere, în preajma sărbătorilor de Paşte din 1951. Oamenii din sat l-au înconjurat cerându-i informaţii despre cei plecaţi pe front. Vorbea amestecat şi româneşte şi ruseşte. Fiului său i-au trebuit aproape doi ani ca să-i spună tată. Au urmat alţi doi copii, iar soţia, Ioana, s-a stins la vârsta de doar 43 de ani, în urma unui accident vascular.
S-a recăsătorit, iar cea de-a doua soţie i-a fost alături până în 2017. Anul trecut, la împlinirea vârstei de 105 ani, Aurel Antonie a fost ridicat în grad de maior, în retragere. Fiica sa, Maria, l-a îngrijit până în ultimele clipe.