Ţăranii din Prahova care şi-au declarat „comuna liberă de comunism“ în 1962. Autorităţile au putut intra în sat doar cu blindatele
0La zece ani de la colectivizare, ajunşi aproape muritori de foame, ţăranii din localitatea prahoveană Sălciile şi-au declarat comuna liberă. Actul lor de revoltă s-a soldat cu o ripostă disproporţionată: intrarea în sat cu blindatele, arestări şi deportări.
Ca peste tot în ţară, Prahova a intrat în „colimatorul“ colectivizării, un proces care s-a desfăşurat în două valuri principale, 1949-1953 şi 1953-1962, împărţite la rândul lor în numeroase etape sau stadii.
Deşi scopul declarat al colectivizării era modernizarea agriculturii româneşti şi introducerea structurilor socialiste la sate, în realitate, aceasta a afectat puternic întreaga populaţie rurală a României, care în 1948 reprezenta în fapt majoritatea covârşitoare a populaţiei ţării.
În unele cazuri, procesul a provocat adevărate tragedii, de la revolte, arestări, deportări forţate şi chiar moartea unora dintre cei care s-au împotrivit.
Sălciile, „comună liberă“
În comuna prahoveană Sălciile, o mică localitate din sud-estul judeţului, la limita cu Ialomiţa, „colectivul“ s-a înfiinţat în 1952. Bazaţi preponderent pe agricultură pentru a-şi asigura traiul zilnic, oamenii au ajuns curând la sapă de lemn, iar unii muritori de foame.
În august 1962, potrivit documentelor adunate în Procesul Comunismului, ţăranul Anghelache Constantin din Săcliile, fost ajutor de primar în timpul liberalilor, a cerut ieşirea din colectiv, motivând că nimeni nu-l poate forţa să lucreze în CAP. Gestul său a fost urmat şi de alţi ţărani nemulţumiţi care au cerut restituirea pământurilor, a animalelor şi a carelor şi căruţelor.
Refuzaţi, ţăranii furioşi au ocupat primăria, postul de miliţie, sediul colectivului şi au imobilizat reprezentanţii autorităţilor cărora le-au tăiat legăturile telefonice.
Oamenii şi-au declarat „comuna liberă, neavând nevoie de comunism“. Timp de o săptămână, la un deceniu de la colectivizare, au fost din nou stăpâni pe averea şi satul lor, încercând să atragă de partea lor şi comunele din jur. În mod special femeile erau cele mai aprige susţinătoare ale noii libertăţi.
Ripostă disproporţionată
În vâltoarea evenimentelor, unii dintre activiştii de partid şi informatori ai Securităţii au reuşit să fugă şi s-au ascuns în zonele bălţilor bălţilor Rodeanu şi Ratca, din apropierea satului şi a râului Prahova. De aici, au dat semnalul revoltei ţărăneşti.
Alarmate, autorităţile au concentrat în jurul satului un regiment, blindate şi tunuri, dar ţăranii au refuzat să se predea. Cu greu s-a reuşit pătrunderea în sat, revolta a fost înnăbuşită şi s-a trecut la represiuni.
36 de persoane, femei, bărbaţi, tineri sau bătrâni, au fost arestate. Nu au fost judecaţi şi au fost îndelung chinuiţi şi torturaţi, iar într-un final au fost trimiţi la muncă forţată la Periprava şi Poarta Albă, unde au stat până în 1964.
Printre ei s-au numărat Ion Barocea, Costică Crişu-zis Briceag, Iordache Tupan, Lixandra Jalbă, Ilie Ciuscă-zis Iliade, Petre Bratu Ristea, Bică Oprea Ciobanu, Nicu Naniu, Gheorghe Sprîncenatu, Costică Bratu-Roşu, Titi G‚ Gheorghe Marghiloman şi alţii, conform mărturiilor din Procesul Comunismului.
„În majoritatea localităţilor din Prahova şi din România au existat cazuri de persoane, ţărani mijlocaşi ori mari proprietari care au fost arestaţi pentru că s-au opus colectivizării“, ne-a spus istoricul ploieştean Dorin Stănescu.
Nu se poate stabili deocamdată cu certitudine numărul ţăranilor reprimaţi în timpul colectivizării, dar folosind surse de arhivă, istoricii apreciază că în perioada 1945–1964 au fost întemniţaţi peste 35.000 de ţărani. Alte cifre indică pentru perioada 1944–1959 un număr de peste 53.000 de persoane arestate şi condamnate.
Vă mai recomandăm