Confesiunea unei refugiate ucrainene de doar 12 ani. Valentyna: „Cea mai fericită zi o să fie când mă întorc acasă”

Valentyna, o fetiță de 12 ani refugiată din Ucraina cu mama ei, nu a renunțat la pasiunea sa pentru handbal nici după ce a trebuit să plece în România din cauza războiului.

Inițial trebuia să ne vedem în Parcul Ștrand din Pitești, la câteva sute de metri de blocul unde Valentyna locuiește cu mama sa de aproape un an și două luni, însă ploaia torențială căzută timp de o oră în oraș luni după-amiaza a schimbat planul. Așa că am mers la locuința temporară a Valentynei și a mamei sale.

Un apartament cu două camere situat la etajul doi al unui bloc construit în zona unde pe vremuri erau multe case, inclusiv casa părinților marelui fotbalist. Casele au fost însă demolate de câteva decenii pentru a lăsa loc unor blocuri gri și la propriu și la figurat.

Valentyna e toată un zâmbet după ce mama ei mă poftește înăuntru. Primul detaliu neobișnuit al apartamentului este că are tapet pe hol, în sufragerie și în dormitor. Un tapet foarte deschis ce cumva se asortează cu părul blond al copilei.

Fetița are alura unei nordice: e blondă și înaltă. Valentyna plimbă dintr-o mână în alta o minge de handbal pe care a primit-o acum câteva luni. Nu vorbește foarte bine engleza, însă cu ajutorul mamei ei, care știe foarte bine engleza și franceza, reușim să ne înțelegem.

„Mami și tati mi-au spus acum doi ani că o să mergem undeva peste hotare într-o excursie, ziceau că în Grecia sau în Spania. Războiul a schimbat planurile și am ajuns în altfel de excursie, în altă țară. E ok și în România, iar cartierul unde stăm e liniștit. Îmi place că oamenii sunt prietenoși, chiar și când nu prea știu engleza te ajută prin semne cumva”, îmi povestește Valentyna.

Cel mai mare vis al ei e să ajungă într-o zi să joace în naționala de handbal feminin a Ucrainei. Jucătoarea ei preferată e Anastasiia Pidpalova, pe care a văzut-o doar pe YouTube și care a obținut medalia de bronz cu Ucraina la Jocurile Olimpice din 2004. Îmi mărturisește că îi place și de Cristina Neagu, pe care a reușit să o vadă la Pitești în aprilie, când România a jucat barajul cu Portugalia pentru calificarea la Campionatul Mondial.

„Am fost foarte bucuroasă să văd un meci de handbal pe viu cu mama mea. Nu mai văzusem vreun meci din 2021”, adaugă Valentyna, după care aruncă mingea de handbal înspre ușa deschisă de la sufragerie, transformată sui generis într-o poartă temporară.

Valentyna practică handbalul de la șapte ani, iar de când a ajuns în România se antrenează mai rar, având parteneră o altă refugiată și o fată care stă pe aceeași scară și care e cu un an mai mare decât ea. ”Sunt singurele mele prietene de aici din oraș. Sunt de treabă”, spune Anastasya.

„E prima oară când locuiesc la oraș”

„Îmi place la Pitești că aveți multe terenuri de sport. Mie cel mai mult îmi place handbalul și să mă joc Roblox pe telefon. Acum câteva săptămâni am fost cu mami la Brașov să ne plimbăm și mi-a plăcut, au o înghețată bună acolo în centru... Am vrut să mai iau una, dar nu m-a lăsat mami... Și mai îmi place mult când vorbesc seara cu tati pe laptop și deschide camera să ne vedem. Tati are un servici greu, e în armată. Dar e bine”, mai spune Valentyna. Se oprește apoi brusc și se uită la mama sa, cu un sentiment cumva de culpă, de parcă ar fi vorbit mai mult decât trebuie.

Însă mama sa zâmbește și o mângâie pe păr.

„E bine că pot să lucrez de acasă de la laptop și să am grijă și de Valentyna. Ea a făcut orele la școală tot online până acum. M-am angajat vara trecută la un call-center din Kiev, după ce aproape trei luni nu am avut serviciu. E ok la slujbă, ne mai trimite și soțul bani prin transfer. Dar... nu e ca acasă”, îmi explică mama Valentynei, după care oftează ușor.

La începutul lunii aprilie, Valentyna și mama sa a trebuit să plece din Usatove, comuna cu aproape 8.000 de suflete în care locuiesc, aflată la vreo 10 kilometri de Odesa.

„M-am plictisit pe drum, a durat mult... Am plecat dimineața devreme de la noi din comună cu o mașină și am ajuns seara târziu aici la Pitești. Și s-a mai stricat și mașina undeva pe drum în România... Am stat întâi câteva zile într-un cameră mai mare și cu alți oameni din Ucraina, iar după aia ne-a ajutat cineva să venim în apartamentul ăsta. E prima oară când locuiesc la oraș, e interesant... Noi stăm la casă în Ucraina, mie îmi place mai mult la casă decât la bloc. Cea mai fericită zi o să fie când o să mă întorc acasă cu mami. Eu cred că nu mai durează mult războiul ăsta”, îmi zice Valentyna.

Se suie pe marginea fotoliului din sufragerie și îmi aruncă mingea de handbal. O prind cu o mică ezitare și agenda pe care îmi luam notițe îmi scapă pe covorul din sufragerie, covor ale cărui nuanțe par cumva împrumutate din tapetul de pe pereți.

Zâmbim cu toții, după care îi pasez înapoi mingea Valentynei.

”Știi, înainte de război mergeam la handbal antrenamente de două ori pe săptămână la Odesa. E o echipă de fete bună acolo. Și avem și o sală mare unde joacă, e mai mare decât asta de la Pitești”, îmi mai spune Valentyna.

E timpul să ne despărțim, nu înainte de a îi promite că într-o zi voi veni să o văd cum se antrenează pe unul dintre terenurile din Pitești.

***Acest material a fost realizat cu ajutorul unei burse în cadrul proiectului „Educația media – instrument pentru creșterea abilităților de participare civică a adolescenților (faza 2) – Sprijinirea comunităților pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) în parteneriat cu UNICEF. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția UNICEF.